Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Frumoasa şi Bestia - Family Ties: Love Bonds or Prison Bars la BIEFF, 2014, ziua I


Maria Ruxandra Burcescu

decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ieri, 11 decembrie 2014, a fost prima zi a proiecţiilor din cadrul BIEFF, 2014, la cinema Elvira Popescu de data aceasta. Mai multă îmbulzeală ca în seara deschiderii, au fost oameni care nu au putut să intre deoarece toate locurile se ocupaseră. Într-un fel mă bucurǎ foarte tare acest lucru. Este clar pentru mine că publicul din România e, în sfârşit, pregătit să experimenteze. Este un public viu, critic, nesăţios şi care îşi doreşte noi forme de exprimare artistică. Iar asta e minunat. Şi mai minunat ar fi dacǎ organizarea ar fi pregătitǎ pentru un astfel de public, dar toţi suntem supuşi greşelii.

Revenind la proiecţii, tema serii a fost Family Ties: Love Bonds or Prison Bars (Relaţiile din familie: legături de iubire sau gratii?). O temă generoasă, profundă şi pe care mă aşteptam să o văd proiectată în viziuni spectaculoase. Pe drumul către cinematograful Elvira Popescu încercam să ghicesc despre ce vor fi proiecţiile. M-a entuziasmat foarte tare tema iar, în combinaţie cu ideea de scurtmetraje experimentale, mă aşteptam să ies de la proiecţii complet răvăşită. Nu a fost aşa.


A existat un scurtmetraj genial, un scurtmetraj care a fost exact cum mă aşteptam să fie toate. Au mai existat câteva bune, câteva mediocre şi unul foarte prost. Dar le voi lua pe rând, în ordinea numerelor de pe tricou.

The White Roses în regia lui Diogo Costa Amarante este, din punctul meu de vedere, câştigătorul detaşat al acestei competiţii pe tema dată. Psihotic, halucinant, cu cadre încărcate de o simbolistică profundă şi cu personaje bine delimitate, The White Roses are un conflict puternic, o acţiune complexă şi o dramă sfâşietoare. Filmul vorbeşte de iubire şi despre pierderea celui iubit. Despre tabuurile freudiene în relaţia copil-părinte, despre fanatismul religios, despre moarte şi despre viaţă. Despre ce înseamnă libertatea şi cât de mult mutilează conformarea. Şi face toate aceste lucruri în 20 de minute, ceea ce este incredibil. Scenele din film se împletesc cu scenele în care un grup de dansatori dansează pe muzica celor de la Supertramp - The Logical Song. În mod evident melodia celor de la Supertramp, cântecul logic al ilogicului se referă la un sistem social în care individul este învăţat să devină "acceptabil, respectabil, prezentabil - o legumă".

"Legumele" se revoltă, însǎ, în The White Roses. Ele refuza rolul pe care îl au în interiorul microuniversului familial şi îşi asumă alte roluri. Una dintre fiice îi cânta tatălui un cântec de dragoste în timp ce i se încolăceşte în jurul mijlocului în piscină. Fiul îşi lasă părul lung şi îl vopseşte în blond, învaţă balet şi îşi creează o imagine androgină pentru a semăna cât mai mult mamei sale moarte şi pentru a-şi seduce tatăl. Cealaltă fiică încearcă să îşi seducă fratele. Iar tatăl? Este unul absent în spirit, care încă jeleşte pierderea soţiei sale şi căuta răspunsurile în stele, ghicitori şi trandafiri albi.

The White Roses este un scurtmetraj înduioşător care foloseşte simbolul trandafirilor albi pentru a vorbi despre frumuseţea efemerului şi despre poezia unei dureri ce nu îşi poate găsi alinare. Ducând mai departe teoriile freudiene despre atracţia sexuală a copilului faţă de părintele de sex opus, regizorul Diogo Costa Amarante şi-a imaginat un univers în care rolurile sunt inversate, un univers marcat de durerea pierderii, de fanatismul religios ecranizat într-un mod grotesc şi de lupta individului pentru conservarea propriului eu care devine din ce în ce mai ambiguu în contextul social.

Despre The White Roses aş putea să scriu pagini întregi, dar mai am alte 6 proiecţii de menţionat şi una de crucificat. Cert este faptul că acest scurtmetraj mi-a dat senzaţia unei confesiuni extrem de intime. Pentru că în fiecare scenă, replică şi melodie auzită pe fundal aveai impresia că te afli în faţa unui om gol care îţi oferă şansa de a-l analiza şi îţi arată, astfel, tot ceea ce a fost, ce este şi ce va putea fi, cândva. Iar sinceritatea aceasta absolută ascunde o candoare greu de suportat.


Dacă am discutat despre "Frumoasa" atunci este cazul să discutăm şi despre "Bestia". Bestia sau Copacul, în regia lui Mihai Şofronea. Am zis Festivalul de Film Experimental, da? Dacă nu ar fi existat un al doilea scurtmetraj românesc, aş fi fost profund dezamăgită. Din punctul meu de vedere Copacul nu avea ce să caute în această competiţie. Iar în momentul în care cinematograful românesc va scăpa de cadrele lungi în care nu se întâmplă nimic, de actorii care se plimbă 10 minute purtând greutatea lumii pe umerii lor şi răsuflând greu de parcă Sisif şi Atlas au conceput împreună un copil, iar acesta mişunǎ prin filmele româneşti, va fi o mare realizare şi un prilej de sărbătoare pentru mine. Atenţie, însă. Nu generalizez la toate filmele româneşti. Am văzut multe filme româneşti extrem de bune. Unul dintre ele este De ce eu? al lui Tudor Giurgiu despre care am şi scris recent.

Dar Copacul nu face parte dintre ele. Nu mă aşteptam ca la un festival de film EXPERIMENTAL să văd o proiecţie care nu are nicio legătură cu experimentul. O proiecţie statică, fără conflict, fără vitalitate şi fără greutate. Un scurtmetraj care se vrea greu şi profund simbolic, dar eşuează. De ce? Pentru că timp de 13 minute tot ceea ce vede spectatorul este un copac. Înţeleg minimalismul, înţeleg simbolistica. Nu înţeleg ce caută un scurtmetraj despre cinematografie la tema despre legăturile de familie. Nu înţeleg de ce trebuie să arătăm lucruri grele într-un mod greoi. Am avut exemplul En duva satt på en gren och funderade på tillvaron / A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence în care lucrurile grele erau arătate ironic şi cu umor. A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence este un film static, dar captivant. Copacul este un film static şi atât.

Minimalismul este un procedeu modern fain, dar folosit astfel încât să accentueze ideea filmului, nu să o distrugă. Dacă nu există conflict, nu există acţiune şi nu există personaje, se mai poate numi Copacul film? Din punctul meu de vedere este pură fotografie în mişcare. Nu este un experiment, este o reiterare a tot ceea ce este profund greşit în (unele) filme româneşti.

Între cele două extreme au existat proiecţii bune şi proiecţii mediocre. Vor vorbi succint despre fiecare dintre ele, pentru că merită menţionate. Carousel, în regia lui Pedro Bastos, este o proiecţie interesantă. Un om de vârstă mijlocie stă pe o bancă şi reflectă cu voce tare asupra legăturilor sale de familie. Nu i se vede decât faţa, mai exact partea de sus a feţei, acoperită de ochelarii în care se reflectă imagini picturale celebre, rotindu-se ca într-un carusel. Ideea este simpatică, discursul personajului este bun, iar, per total, Carousel este o proiecţie reuşită. Puţin prea explicită pentru gustul meu. Prea mult discurs pe tema dată şi prea puţină simbolizare. Prea "murǎ-n-gurǎ", cum s-ar spune. Dar îl recomand.

This Has Been Bothering Me the Whole Time în regia lui Arash T. Riahi este un film coregrafic în care dansul este unica modalitate de exprimare a personajului. Filmul vorbeşte despre familie în context de identitate culturală şi religioasă şi atacă problema femeilor musulmane. Modalitatea în care este filmat, dansul frenetic al personajului a cărui faţă este acoperită de burcǎ, felul în care personajul este prins în sfori ca într-o pânză de păianjen creează o atmosferă apăsătoare şi încordată. Ca şi cum ai privi o muscă cum se zbate prinsă în plasa unui păianjen, în timp ce acesta se apropie să o devoreze. Este una dintre proiecţiile bune ale temei de ieri.

After, în regia Paulinei Julier, are o scânteie de genialitate pentru că se bazează pe un discurs genial. Este vorba despre discursul lui David Foster Wallace. Întrebat la un moment dat ce simte în legătură cu generaţia postmodernistă din care face parte, Wallace compara această perioadă cu momentul în care părinţii pleacă de acasă, iar adolescenţii dau o petrecere. Dar, la un moment dat drogurile se termină, muzica e prea tare şi nu mai e amuzant. Şi fiecare îşi doreşte, în sinea lui, că părinţii să se întoarcă şi să oprească petrecerea devenită insuportabilă. Dar părinţii nu se mai întorc, iar oroarea adevărată este că cei care au dat petrecerea trebuie să devină părinţi acum. Recomand After pentru că ecranizează foarte bine acest discurs. Dar, dincolo de discurs, proiecţia nu are nimic special.

All We Need Is Slaves, în regia lui Luis Nieto, este o proiecţie suprarealistă. Senzaţia este că te afli în faţa unui tablou de Dali care, brusc, a început să se mişte şi să îţi vorbească. Sexul e tema proiecţiei. Şi, evident, în contextul familial, teoria freudiană. Are 3 minute, e dinamic, are imagini puternice şi reuşeşte să transmită ceea ce îşi propune. Seduce prin simbolurile sexuale exagerate şi prin voluptate, halucinează prin mişcarea browniană a imaginilor şi animă prin combinaţia violentă de şoapte şi urlete. L-aş revedea oricând cu plăcere.

This Is Now, în regia lui Anders Jedenfors, este, după The White Roses, cea mai bună proiecţie de aseară. Un film alb-negru, onest care prezintă, sub formă de discurs, modul în care bătrânii se raportează la singurătate. Sinceritatea personajelor, nevoia lor de tandreţe şi de afecţiune, prezentul cenuşiu în care trăiesc, precum şi sentimentele lor de profundă dezamăgire sunt noţiuni emoţionante exprimate perfect într-un scurtmetraj care reuşeşte să impresioneze şi să provoace spectatorul la un exerciţiu sumbru de imaginaţie. Imaginea unui viitor dezolant în care fiinţa umană, aflată la crepusculul vieţii sale, nu mai are forţa de a rupe bariera de singurătate şi izolare.


This Time, Last Year în regia Anei Maria Savin este scurtmetrajul românesc care a salvat seara din punctul de vedere al creaţiilor româneşti prezentate. El vorbeşte despre o relaţie de prietenie care depăşeşte limitele normalului, o relaţie simbiotică în care fiecare personaj devine o extensie a celuilalt. O relaţie patologică ce nu suporta intervenţia unei alte persoane. Prietenie transformată în familie, transformată ulterior în obsesie. Povestea este naratǎ din perspectiva unuia dintre personaje, iar rezultatul este spectaculos, ciudat şi puternic.

Cam atât despre proiecţiile de ieri, revin mâine cu noi impresii. Sǎ nu uitǎm cǎ, într-un final, experimentul rămâne piatra de temelie a evoluţiei.

Descarcă programul BIEFF, 2014 aici..




 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Maria Ruxandra Burcescu


Alte articole

 The Buried Alive Videos câştigă Marele Premiu BIEFF, 2014, Comunicat de presă
 Filme din filme, Oedip şi amintiri la BIEFF, 2014, Ziua 2, Maria Ruxandra Burcescu
 Recycled Cinema: Films Made of Films la BIEFF, 2014, Mădălina Dumitrache
 In Search of a Soul: Spiritual Journeys la BIEFF, 2014, Mădălina Dumitrache
 Dance Cinema from the Netherlands la BIEFF, 2014, Mădălina Dumitrache
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Film Experimental BIEFF, Bucureşti, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer