Eliberart / iunie 2014
Two Faces of January, The
Hossein Amini, care a scris scenariul la filme de reală calitate şi foarte diferite, precum Drive şi Ronin 47, se află la doar al doilea lungmetraj regizat, după Catch, în 1989. The Two Faces of January începe în Atena anului 1962, când soţii Colette şi Chester MacFarland (Kirsten Dunst, respectiv Vigo Mortensen) se află într-o lungă călătorie pe Bătrânul Continent. Lângă Acropole, îl întâlnesc pe Rydal (Oscar Isaac, pe care nu aveţi cum să nu-l ştiţi din Inside Llewyn Davis), un ghid ce se trage tocmai din îndepărtata Americă.

Totul se preface domol într-un thriller cu nuanţe poliţisto-amoroase. Cuplul elegant, dar cam dubios de la început se aliază de nevoie cu poliglotul şi aventurierul Rydal. Filmul e făcut pe fibra greacă, cu lucruri care se desfăşoară anevoios, cu probleme apărute la tot pasul, cu o relaxare tipic mediteraneană, în care contrastul e dat de spiritul american, caracterizat prin îngâmfare, bogăţie, o preocupare de sine (mai ales a imaginii personale) prea mare şi, prin urmare, artificială.

Avem două lumi care se ciocnesc, aş spune chiar că se izbesc. Occidentalul blond şi înalt, arian, e fragil şi firav, în faţa unei existenţe balcanice ce respectă alte reguli, impuse de natură, de economie, de istorie. O societate plină de oameni mai meditativi, deloc preocupaţi de acumularea de avere, mai ancoraţi pe pământ, în natură; aflaţi într-o anumită comuniune cu fauna şi flora, ce le oferă o altă perspectivă şi un alt model de cum să-şi orânduiască priorităţile.

Cravata şi frizura pe care Chester le poartă ireproşabil, chiar somptuos (care indică o anumită postură şi poziţionare faţă de societate), se murdăresc încet; chiar dispar ori se uzează (obiectul vestimentar de la gât e lăsat în urmă, iar coafura ajunge lipită de frunte). Simţim o dilemă - pe care nu şi-o pune neapărat personajul în cauză, ci mai mult scenaristul, cu legătură la acest tip de-a activa. Oare alegerea lui Rydal să fie cea corectă? Cea care permite un trai contemplativ, ce facilitează idei şi o dezvoltare cognitiv-emoţională mai amplă şi mai sinceră? Până la urmă, cine e mai câştigat, în definitiv mai fericit? Cel cu avere, care se uită întotdeauna peste umăr, sau cel care trăieşte fără siguranţa pâinii de mâine, dar care are timp pentru propriile reflecţii şi e împăcat cu cine e sau cu cine poate fi? Ori, probabil, niciunul nu se simte comod în pielea sa, neavând însă puterea să (se) schimbe. Situaţia nu le permite.

Pe parcursul naraţiunii, observăm multe plan-contraplanuri între cei doi. Colette e zona tampon, cea care preia din tensiunea creată de concepţiile diferite ale celor doi protagonişti masculini. E şi cea pe care şi-o dispută şi cea care, atunci când dispare, nu îi mai poate ţine sub control, iar situaţia se îndreaptă spre extincţia cuiva. A cui, nu putem fi siguri până la final. Doar putem bănui şi ne putem poziţiona de partea (sau, poate, mai indicat, împotriva) cuiva.
Regia: Hossein Amini Cu: Viggo Mortensen, Kirsten Dunst, Oscar Isaac

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus