Însă, nu rareori, fotografia de familie ne transferă în altă poveste, mai puţin clasică şi reconfortantă, dar care are tendinţa de a deveni exact ceea ce nu ar fi de dorit: banală, obişnuită, comună. E vorba despre fotografia din care lipsesc exact elementele de pornire, de constituire - părinţii. Şi nu pentru că, dintr-un accident al existenţei, viaţa lor s-ar fi oprit într-un timp anterior. Ci pentru că, din ceea ce pare un incident oarecare al istoriei, au ales să muncească, din raţiuni complicate şi deloc uşor de desfăcut în fire individuale, în altă ţară, departe de copiii lor, decupându-şi prezenţa din ansamblul fotografic, lipsind din însumarea de verbe active ale copiilor. "Mă râd, mă joc, mă sar, mă vin de la şcoală, mă fac lecţii şi mama mă vede", rezolvă Tonto, unul dintre cei cinci copii ai părinţilor plecaţi la muncă în Spania, un exerciţiu gramatical. Un exerciţiu de viaţă, în fapt, pe care îl corectează imprecis şi empiric un frate mai mare, benzinarul din schimbul trei care nu e nici mama, nici tata, dar e şi mama şi tata şi îngrijitorul bunicului cu mintea dezlânată de senilitate: "sunt şi eu ce pot". Care luptă din răsputeri cu vorbele şi faptele copilăriei deopotrivă pură şi alterată, ale începutului rebel de adolescenţă: "vrei să fii prea multe şi nu eşti nimic".
Familia Offline, piesa Mihaelei Michailov, regizată de Radu Apostol şi prezentată în cadrul primei ediţii a Magic Show Fest, 2014, festivalul Teatrului de Copii şi Tineret "Gong" Sibiu, nu e o excursie prin ţara victimelor şi a vinovaţilor, prin tărâmul de basm noir al incriminării şi pedepsirii. E o serie de şapte fotograme în mişcare care ilustrează şi pe care se pot măsura efectele secţionării familiei prin centrul ei de creştere fiziologică, prin mintea, sufletul şi trăirea de zi cu zi a copiilor ei. Jocul Biancăi Gheorghe, al lui Denis Nadolu, Ionuţ Roşca, Mario Ştefan, al Georgianei Moise, Robertei Parascan, Ancăi Negoiţă, Andreei Baraitan, Anei Maria Zaincovschi, alături de actorii Mihaela Rădescu şi Viorel Cojanu, e în acelaşi timp serios şi inocent, matur şi copilăresc, aşa cum e viaţa tuturor "copiilor migraţiei", care nu au de ales decât să-şi fie unul altuia şi fraţi şi părinţi, şi prieteni şi educatori, şi prezent suportabil şi speranţa unui viitor în care părinţii să iasă din vocea telefonului şi din pachetele de sărbători şi să-şi reia locul în fotografia de familie. Până atunci: "sunt plecaţi, deci nu sunt", aşa cum, chirurgical, sună vocea unuia dintre fraţi şi aşa cum, reflexiv-educativ, sună mesajul exerciţiului teatral.
Spre deosebire de sălile tradiţionale de teatru, unde spectatorii-copii sunt mai degrabă excepţia decât regula, cele ale Teatrului Gong le sunt dedicate. Spectatorii acestei reprezentaţii au fost, în majoritatea lor, copii sub paisprezece ani, copii care au văzut alţi copii jucând un subiect serios. Copii care trebuie să-şi fi pus lor şi părinţilor întrebări, care trebuie să fi făcut comparaţii cu familia lor, cu cele ale colegilor, cu posibilele situaţii pe care le cunosc. Copii care au primit răspunsuri sau le-au găsit singuri. Care au empatizat, care au suprapus propria fotografie de familie cu decupajul din faţa lor. Copii care au primit o problemă într-o lecţie diferită şi au aflat, ghidaţi de piesa-profesor, dezlegarea ei. Pentru că adevăratele răspunsuri se nasc la finalul spectacolului, în mintea lor.
Foto: © Paul Băilă