Romanul este lipsit de sentimentalism, prezentând realitatea crudă pe care Alain nu o mai poate accepta. În acelaşi timp, cititorul are posibilitatea să pătrundă în mintea personajului pentru a descoperi o gândire lucidă, plină de regrete, dar modul în care aceasta este descrisă de către autor nu transmite milă sau empatie. Pe cât de uman este Alain, din cauza frământărilor, pe atât este personajul dezumanizat, prin fluxul gândirii - condus de o logică care nu-i permite să stea pe gânduri în ceea ce priveşte sinuciderea. Romanul este împărţit în 11 capitole, reprezentând episoade din ultima zi a lui Alain, neexistând o trecere tocmai fluidă.
Alain se trezeşte într-o cameră de hotel, alături de Lydia, o prietenă a soţiei sale, Dorothy, care se află în New York. După ce Lydia pleacă la aeroport, el se întoarce în institutul în care era internat; aici, scriitorul schiţează fiecărui pacient aflat în instituţie, câte un portret. Unul dintre fragmentele cheie din roman este descrierea camerei lui Alain şi comportamentul pe care el îl are acolo. Axat pe detaliu, La Rochelle foloseşte o prezentare amănunţită a obiectelor personale ale protagonistului, reuşind să facă o introducere în viaţa lui Alain. E necesar de spus că până în acel moment, autorul pusese accentul pe obiecte şi fotografii. În acelaşi timp, perspectiva lui Alain faţă de propria viaţă este relevată, în urma conversaţiei cu psihiatrul, în care îi dezvăluie că nu se poate vindeca şi suferă de un continuu sentiment de anxietate. Astfel, ajunge la decizia de a-şi vizita un vechi prieten, Dubourg, cu care obişnuia să hoinărească.
Diferenţa dintre cei doi devine evidentă, chiar de la începutul reîntâlnirii; Dubourg a devenit un adept al stilului de viaţă burghez, un familist concentrat pe studiile sale de egiptologie. Aparenta sa fericire îl împiedică să-l înţeleagă pe Alain, care nu mai suportă să trăiască în mediocritate. Prietenia lui pare sinceră, din numeroasele încercări de a-l convinge pe Alain să-şi aşeze existenţa pe calea potrivită; ce scapă din vedere e faptul că, pentru un drogat, care nu mai vede niciun sens în a mai trăi, o elegie asupra vieţii şi a fericirii care vine odată cu ea, nu mai are niciun efect. După ce conversează în apartament, iar apoi pe străzile Parisului, Alain ajunge la alte cunoştinţe: artişti care încă se droghează, majoritatea cu opium. Pe tot parcusul romanului, dezgustul lui Alain pentru societatea în care trăieşte, dar şi pentru viaţa lui, este dezvăluit treptat.
Ajuns la cina dată de familia Lavaux, Alain, într-un moment culminant de disperare, îşi dezvăluie frământările, cel mai probabil dintr-o dorinţă de a fi salvat. O salvare care, de altfel, nu va fi posibilă; el, în fond, simte asta şi de aici şi decizia finală, aplicată în camera sa din institut, unde îşi trage un glonţ în inimă.
Focul lui Louis Malle
Le feu follet (1963) este o adaptare după romanul Focuri vii şi este regizat de către cunoscutul regizor francez Louis Malle[2]. Filmul este o adaptare curatorială[3] şi care, în acelaşi timp, are o tendinţă spre actualizare. Malle respectă aproape mot-à-mot romanul, păstrând personajele, aproape toate întâlnirile din capitole, preia anumite replici cu exactitate şi pune accentul pe detalii, exact ca La Rochelle. Schimbarea pe care o aduce este aceea că, în film, Alain este un alcoolic, iar în carte era dependent de heroină.
Un element important pe care regizorul îl introduce în scena în care Alain se află în cameră şi îşi inspectează lucrurile este pistolul pe care îl deţine. Chiar dacă este menţionat şi în carte, aici primeşte un rol esenţial, fiind inspectat îndelung de către Alain, în ceea ce se transformă într-un act ritualic. De asemenea, trecerile bruşte de la un capitol la altul sunt rezolvate în film, acţiunea devenind fluidă şi unitară. Unele personaje care apar în roman la un moment dat, sunt introduse aici puţin mai devreme, pentru ca trecerea lui Alain dintr-un spaţiu într-altul să devină firească. Un exemplu potrivit ar fi secvenţa în care, înainte să se sinucidă, are o discuţie într-un bar cu un prieten, imediat după ce a plecat de la familia Lavaux.
Chiar dacă întreaga construcţie a personajului din carte se reflectă şi în film, lui Alain îi este sporit numărul dimensiunilor comportamentale, devenind un personaj mai complex. Cu toate că există acea tristeţe permanentă în toate întâlnirile pe care le are, bărbatul exprimă o mică doză de bucurie la întâlnirea cu prietenii, indiferent dacă e falsă sau nu. Această disimulare contribuie la construcţia sa, de-personaj-nefericit-care-încearcă-să-se-agaţe-de-o-ultimă-fărâmă-de-speranţă, sinuciderea având un impact mult mai puternic.
În ceea ce priveşte adaptarea actualizată, Leitch spune că "o mult mai frecventă strategie este transpunerea cadrului unui clasic canonic în prezent pentru a-i demonstra universalitatea, garantându-i relevanţa în raport cu probleme imediate ale publicului ţintă". Astfel, operele literare sunt ecranizate în funcţie de viziunea regizorală, dar şi de dorinţa fiecăruia de a păstra fidelitatea textului.
Această actualizare se datorează, printre altele, construcţiei personajului principal; unul care aparţine unei generaţii tranzitorii şi care, chiar dacă apare într-o literatură burgheză, este până la urmă şi produsul unui stil de viaţă parizian, dar şi unul al circumstanţelor, indiferent că acţiunea are loc în anii '30 sau '60. Până la urmă, atât romanul, cât şi filmul, conturează un portret veridic al unui om incapabil de a iubi, de a dărui - experienţe umane care transcend dincolo de timp şi spaţiu. Dorinţa regizorului de a face acest film nu a apărut pentru că s-ar fi identificat cu slăbiciunile lui Alain - un ratat, întreţinut de femei -, ci din cauza sentimentului de anxietate, ceea ce conferă universalitate personajului. Acest lucru a fost facilitat şi de actorul Maurice Ronet, care l-a interpretat pe Alain Leroy şi care a reuşit să-i aducă personajului şi un soi de blândeţe, un aspect înduioşător, în contrapunct cu rigiditatea care se regăsea în carte. Astfel, apare empatia spectatorială, nevoia de a-l proteja pe Alain, de a nu fi de acord cu dorinţa lui de a muri, în ciuda faptului că e văzută ca o libertate de alegere.
[1] Pierre Drieu La Rochelle (1893-1945), scriitor francez. A publicat romane, povestiri scurte şi eseuri. Le feu follet (1931), Socialisme fasciste (1934), Gilles (1939).
[2] Louis Malle (1932-1995), regizor francez de film. Filmografie: Ascenseur pour l'échafaud (1958), Les Amants (1958), Le feu follet (1963), Le souffle au cœur (1971), Lacombe, Lucien (1974), Au revoir, les enfants (1987).
[3] În cartea sa Film Adaptation and its Discontents, Thomas Leitch defineşte o adaptare curatorială drept un demers care "subordonează orice resursă pe care o găseşte în cinema în încercarea de a păstra textul original cât mai fidel cu putinţă".