Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Topuri 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ciorne de cinefil - 2014


Marian Rădulescu

decembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prin câteva momente de graţie, şi anul 2014 avea să-mi aducă aminte de ceea ce contează şi de ceea ce, nu doar că nu contează, ci dăunează. Şi nu contează, ci dăunează, să iei binele şi armonia drept o datorie pe care viaţa o are faţă de tine. Viaţa însă nu are nicio datorie faţă de nimeni. Ceea ce ni se întâmplă, atunci când ni se întâmplă - binele, armonia - sunt daruri pe care nu le merităm. Şi pe care s-ar cuveni să le primim şi cinstim ca atare - iar asta contează. Iată câteva din aceste momente-daruri:

La începutul anului 2014, în Cinema, cinema, cinema - volumul omagial dedicat omului de cinema Dan Piţa şi scris de Titus Vâjeu - descopăr fotocopia unei epistole inedite a Monahului Nicolae Steinhardt. (Ştiam de ea încă de pe la mijlocul anilor '90, când l-am întâlnit întâia oară pe Dan Piţa; mi-a vorbit de ea în 1994, însă atunci numele lui Nicolae Steinhardt nu-mi spunea nimic.) Rândurile sale surprind cu o nepereche acurateţe forma creatoare excelentă în care se afla Piţa atunci când a filmat Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri şi Pas în doi (patru din filmele sale cele mai bune): "Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos - Împăratul, Basileul - să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris - cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent - Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa Viaţă a lui Iisus Hristos (Jesus of Nazareth) de Zeffirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic)." Din păcate, aprecierea lui Steinhardt se pierde în paginile cărţii, excesiv de generoase în laude, laude, laude şi prea puţin interesate să-l caute pe Dan Piţa "precum este". M-am bucurat mult de aceste cuvinte, aşa cum m-am bucurat şi de film, de fiecare data când l-am văzut (prima oară în 1985, la Televiziunea Iugoslavă). M-a uluit puritatea şi firescul Puştiului jucat de Bleonţ şi, recunosc, nu am desluşit în Concurs niciunul din "semnele Împărăţiei lui Hristos", aşa cum o face Steinhardt în epistola sa şi în cronica filmului ("Fiul echipei") apărută în volumul Critică la persoana întâi (ediţia întâi, 1983).


 
În luna aprilie am fost invitat să ţin un fel de "master class" în faţa unor elevi de clasa a VIII-a. Le-am vorbit (cu aplicaţie la filmul iranian Rang-e khoda / Culoarea paradisului, pe care îl văzuseră) despre handicapurile "la vedere" (fizice) şi despre handicapurile "ascunse" (metafizice), infinit mai grave. Le-am spus că doar venirea în fire a omului, nu destrămarea lui, e (ar trebui să fie) pricină de mirare. Aceşti elevi au fost norocoşi: au avut parte de o dirigintă care a pus mult suflet în educarea lor şi nu s-a poticnit în purtarea lor, nu întotdeauna cuminte şi înţeleaptă. Majoritatea dascălilor au uitat (dacă au ştiut vreodată) care le e menirea.


Descopăr şi citesc o carte recentă de Franky Schaeffer (regizor, scriitor, artist plastic american), Why I Am an Atheist Who Believes in God. Cu 25 de ani în urmă, Schaeffer avea să devină ortodox. Odiseea lui întru aflarea Bisericii (după o îndelungată experienţă protestantă şi după câţiva ani de tatonare a mediului romano-catolic) a descris-o în Dancing Alone. A Quest for Orthdox Faith in a World of False Religions (carte pe care am tradus-o). Acum, când o devastatoare îndoială îi zdrobeşte entuziasmul şi bucuria, autorul se declară (încă) sedus doar de frumuseţea estetică a Ortodoxiei şi îi câştigă admiraţia doar o sfântă a zilelor noastre, precum Maria Skobtsova (1891-1945), arestată de Gestapo şi trimisă în lagărul de la Ravensbrüch, unde s-a dus în camera de gazare în locul unei femei evreice.


Vara, după o săptămână la 2 Mai, am petrecut două zile la cafeneaua culturală bucureşteană "La Vulturi". Am moderat sesiunea de Q&A de după proiecţia filmului După dealuri (invitate speciale: actriţele Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, laureate ex aequo ale Premiului de interpretare, Cannes 2012), iar în seara următoare, fiul meu cel mare a susţinut un microrecital la pian şi nai.


La începutul lui august 2014 am participat la slujba de hirotonire (preoţire) a monahului Valerian (fostul actor Dragoş Pâslaru) de la Mănăstirea Pătrunsa.

La BCUT, cu acordul DacinSara şi CNC, am continuat să prezint câteva filme româneşti de excepţie de dinainte de 1990: Viaţa nu iartă, Casa dintre cîmpuri, O lacrimă de fată, Sfârşitul nopţii, Imposibila iubire.




Oarecum împotriva voinţei mele, am văzut trei din filmele anului ce nu figurează în repertoriul de la Cinema City, în oraşul meu: Ida (Premiile Europene de Film: Cel mai bun film, Cea mai bună regie, scenariu, imagine), Kis uykusu / Winter Sleep (Palme d'Or, 2014) şi Quod Erat Demonstrandum (Premiul Special al Juriului la Festivalul de Film din Roma). Primul, în alb-negru, cu dialoguri "minimaliste" (dar mereu pline de substanţă, de sens), e foarte expresiv. Miza îmi pare foarte aproape de "inima" filmului După dealuri: credinţa care te păstrează (salvează) faţă de îndoiala care te zdrobeşte (risipeşte). În ciuda împrejurărilor. Cel de-al doilea, color, mizează deopotrivă pe imagine şi cuvânt. Este o meditaţie pe tema fericirii şi a comportamentului faţă de rău, cu rădăcini în Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Ingmar Bergman (Somn de iarnă rimează cu Lumină de iarnă a regizorului suedez existenţialist) şi chiar în Pateric. Al treilea, tot alb-negru, reconstituie - fără ostentaţie, fără să adopte "estetica urâtului" - atmosfera din ultimii ani de comunism, în România. Şi aduce în discuţie câteva cazuri de excepţie (profesori universitari de matematică), colaborarea cu Securitatea, rezistenţa prin cultură. L-am văzut la Cinema City doar pentru că Cinema City este unul dintre producători. Numai aşa se explică de ce a putut rula, cu săli aproape goale, trei săptămâni.


Tot printr-un concurs de împrejurări am ajuns să văd şi Detachment / Indiferenţă, un film-poem din 2011, o cronică a unei morţi anunţate (educaţia) pe tema unei lumi în adormire (când nu e de-a dreptul dezlănţuită, rebelă fără cauză).


Criticul de cinema Sebastian Ceolca de la FilmSense mă invită să scriu despre filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori şi l-aş recomanda. Îi răspund bucuros că, atât pe ecranele cinematografelor, cât şi pe monitoare, dar - mai ales - cu ochii minţii, am văzut de cele mai multe ori apologul tarkovskian pseudo-S.F., Stalker / Călăuza. L-aş oferi fiecăruia în dar pentru că el însuşi, ca toată opera lui Tarkovski, este un dar. Şi un prilej, rar, de a pătrunde în adâncul conştiinţei omeneşti cu mijloace filmice revelatorii, nu plasticizante. Pentru că este o tulburătoare experienţă cinematografică, o stranie meditaţie pe marginea câtorva teme cruciale în gândirea contemporană şi totodată o invitaţie insolită de a-ţi descoperi, cerceta şi contempla fiinţa lăuntrică.


Dacă, în privinţa literaturii, 2013 a fost - pentru mine - anul revelaţiei numite Cinghiz Aitmatov, în 2014 l-am cercetat pe Alexandr Soljeniţîn. Capetele de admiraţie se numesc: Casa Matrionei, Incident la gara Kocetovka, Iubeşte Revoluţia!, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Primul cerc, Pavilionul canceroşilor, Viţelul şi stejarul, Ca bobul între pietrele de moară. Plus mega-interviul filmat de Alexandr Sokurov: Nodul. Dialoguri cu Alexandr Soljeniţîn (1988). Finalul primului volum memorialistic, Viţelul şi stejarul, surprinde în cuvinte foarte exact gândul şi nădejdea acestui colos al veacului XX, aceea de a nu se "slobozi" din "Mâna Celui Prea-înalt", de a nu fi zdrobit de propria mânie faţă de "forţa impură": "Probabil există, şi de data aceasta, erori în previziunile şi calculele mele. Multe lucruri, chiar apropiate, încă îmi scapă; Mâna Celui Prea-înalt mă va cerceta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna ta!" (470)


În fine, 2014 a însemnat şi alegerea noului Preşedinte al României şi a noului Mitropolit al Banatului. O alegere (Klaus Iohannis) şi o numire (IPS Ioan) pe care, mărturisesc, le aşteptam şi le doream.



 Toate articolele despre Topuri 2014


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Programul proiecţiilor 14 filme bune pentru 2014, Comunicat de presă
 Top 10/2014, Andrei Gorzo
 14 filme bune pentru anul 2014 - O retrospectivă la început de 2015, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer