România Liberă / aprilie 2003
Adaptation
Zice Nicolas Cage despre scenaristul Charlie Kaufman: "Stătea lîngă camerele de filmat şi se uita la mine cum îl interpretez pe el, într-o scenă pe care tot el a scris-o - doar că nu era vorba despre el, ci despre o proiecţie a sinelui său". Apoi, pe prima pagină a caietului de presă pe care l-am primit la vizionare scrie că scenariul filmului le aparţine lui Charlie şi Donald Kaufman. De altfel, producătorul filmului, Ed Saxon, i-a dat lui Charlie Kaufman să adapteze romanul Hoţul de orhidee de Susan Orlean şi s-a trezit cu un scenariu semnat de doi Kaufman. Citindu-l, a înţeles.

Ce a înţeles producătorul poate înţelege şi spectatorul. Acesta trebuie să fie în primul rînd predispus spre joacă. Pe urmă, trebuie să fie cu mintea odihnită. În al treilea rînd, e de preferat să fi văzut în prealabil Being John Malkovich pe care Charlie Kaufman l-a scris şi Spike Jonze l-a regizat (iar Malkovich l-a "malkovicizat"). Hoţul de orhidee / Adaptation începe chiar cu o secvenţă de la filmările pentru Being John Malkovich, în care Malkovich, înconjurat de o armată de malkovici gumilastici, dă indicaţii de regie în locul regizorului, în vreme ce Nicolas Cage stă pitit într-un colţ şi nu-l bagă nimeni în seamă. Nicolas Cage este de fapt scenaristul Charlie Kaufman.

Film cu debut schizoidal, Adaptation introduce în discuţie dilema adevăr / ficţiune pe un fals suport nevropatic. Pentru că, oricît de frămîntat ar fi fost Kaufman atunci cînd a avut de adaptat un roman fără fir narativ coerent, el nu este un tip cu chelie, cu burtă, bănuiesc că nici nu are aceeaşi timiditate exagerată în relaţia cu femeile - aşa cum se dă în film. Astfel, spunînd o poveste (scenariu) despre cît de greu i-a fost să facă o poveste (scenariul din scenariu), pentru că viaţa lui e lipsită de fir narativ şi de repere, Kaufman derutează.

Ca să nu ne prindem urechile, cel mai bine e să ne bucurăm de joaca aceasta literară şi să nu cumva să încercăm să găsim vreun echivalent în realitate. "Totul este ficţiune". Joaca are un teren vast. Într-o secvenţă, istoria Hollywoodului este trasată începînd cu apariţia vieţii pe pămînt, trece prin diversele etape ale evoluţiei (Homo Sapiens etc. etc.) pînă la naşterea unui copil (poate Kaufman). Tata Darwin apare în persoană, într-o altă secvenţă, în care tuşeşte pînă la epuizare şi scrie. Titlul însuşi al filmului ("Adaptation") trimite din start două săgeţele: o dată ar fi vorba despre adaptarea pentru cinema a unei opere literare, a doua oară despre legile evoluţiei, adaptarea fiind o condiţie esenţială.

Dar ce înseamnă în atari condiţii adaptarea? O spune Susan Orlean, persoană reală, interpretată în film de Meryl Streep. Să te adaptezi, să evoluezi înseamnă să te schimbi fără ca în prealabil să-ţi fi propus asta. Schimbarea vine de la sine, devii conştient de ea după ce s-a întîmplat, cînd poţi privi în urmă şi constata modificările. Cincuagenară bovarică, jurnalistă de succes şi soţie de succes, dar înăbuşită de plictiseală ca de o plapumă, Orlean descoperă, lucrînd la cartea despre ştirbul hoţ de orhidee, un pic într-o ureche, un pic mitoman, că esenţial în viaţă nu e să acoperi o zonă cît mai mare de interes, ci să reuşeşti să descoperi un pătrăţel pentru care să poţi dezvolta o mare pasiune. Că sunt orhidee (şi acea specie rară, aproape inexistentă, orhideea-fantomă), că sunt peşti exotici, cutii de chibrituri, nasturi. Şi că unul din lucrurile esenţiale e să ştii cînd să spui "Stop! Gata cu orhideele, cu peştii, cu nasturii!". Gata şi cu dramele (pe hoţul de orhidee îl lăsase nevasta după ce aproape o omorîse într-un accident).

Lecţia de viaţă a lui Susan Orlean va fi lecţia de viaţă a personajului Charlie Kaufman. Poate a fost lecţia de viaţă a adevăratului Charlie Kaufman. Sperăm că va fi lecţia noastră de viaţă. Am putea spune, dacă am ţine să fim intelectuali, că filmul te ameţeşte intenţionat ca o pictură de Escher. Spune personajul Kaufman la un moment dat că scenariul său e ca şarpele Uroboros. E şi Kaufman un intelectual. Dar unul adevărat, din moment ce se ia în mod esenţial peste picior şi îşi exhibă acest (fals) portret schizoid, în care o dată e o persoană introvertită, timidă, complexată, impotentă (în toate accepţiile) şi a doua oară o persoană veselă, dezinhibată, grosolană uneori, mărginită, puţin mitomană.

Ca fiecare dintre noi, Kaufman e o sumă de personaje. Oare cum va arăta viitorul scenariu al său dacă a plecat de la explorarea minţii lui Malkovich şi a ajuns în mintea sa? Probabil că în mintea lui Malkovich există o spărtură dreptunghiulară şi un canal pe unde se poate ajunge, ţuşti, în mintea lui Kaufman. (O precizare: am văzut adineauri că în caietul de presă pus la dispoziţie de New Films Being John Malkovich e tradus În pielea lui John Malkovich, ceea ce poate servi ca bază de discuţie interesantă. Să fii în mintea cuiva e acelaşi lucru cu a fi în pielea sa? De altfel, nu departe de discuţie s-ar afla Human Nature, al cărui scenariu tot Kaufman l-a scris. Ca amănunt amuzant: tot în caietul de presă, filmul e recomandat drept "comedie/dramă".) Să nu ne îndepărtăm...

Charlie Kaufman (personajul) realizează că nu va putea scrie scenariul-adaptare fără să nu-şi facă ordine în viaţă, fără să nu o structureze (ironie dezinhibată la adresa profesorilor de scenaristică, a structurii în sine şi a bolnavilor de scenarită, cum e şi fratele său geamăn), fără să nu înceapă să fie sincer în primul rînd cu sine. Început probabil ca o joacă, scenariul filmului pe care îl vedem se joacă şi cu funcţia lui autoreflexivă, dînd către sfîrşit senzaţia că începe acolo unde de fapt se termină (Uroboros). E momentul cînd lui Kaufman i se luminează mintea şi hotărăşte să scrie scenariul despre cum s-a chinuit să scrie scenariul, în timp ce pe ecran ni se reamintesc, rapid, secvenţe deja văzute.

Adaptation, deşi uşor de povestit o dată ce i-ai prins şpilul, e destul de otova ca structură, iar deznodămîntul în cheie absurdă, în care autorul se vede fugărit prin mlaştină de personaje, e cu totul neaşteptat. Totuşi, ca şi în Being John Malkovich, există un moment în a doua jumătate cînd tonusul scade dintr-o dată de parcă toată energia ar fi fost pusă în şocul cîtorva surprize dramaturgice de început, după care restul curge cam din inerţie. Adaptation e oricum un film de studiat ironic la şcoala de scenarişti şi unul care, aşa cum trebuie, propune dileme şi ne lasă să ni le explicăm singuri.

Regia: Spike Jonze Cu: Nicholas Cage, Meryl Streep, Chris Cooper

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus