Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  O scrisoare pierdută

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O scrisoare deşteaptă! - O scrisoare pierdută


Mihai Brezeanu

ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Ce te faci faţă cu un text-şlagăr precum cel al Scrisorii pierdute a lui Caragiale? Ce te faci când vii după montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra anilor '70 pe care DVD-ul şi multiplele difuzări TVR au făcut-o pesemne cel mai cunoscut spectacol din istoria teatrului românesc? Ce te faci când Alexandru Tocilescu prăbuşeşte, la un deceniu de la Revoluţie, pe scena Sălii Mari a Naţionalului, multe dintre prejudecăţile ce înveleau acelaşi text, înnoind en-gros, împrospătând en-detail, provocând, şocând, scandalizând? Ce te faci când aproape fiecare analiză mai amplă despre România post-comunistă face apel la caracterul caragialian al politicii, moravurilor, lumii mioritice?

 

La începutul lui 2008, Doru Ana propunea, pe scenă sălii Toma Caragiu a Bulandrei, o viziune a Scrisorii aflată undeva la mijlocul drumului dintre clasicismul isteţ-temperat al lui Ciulei şi modernismul violent-hipertrofiat al lui Tocilescu. Decorul, costumele, telefoanele mobile, telegraful Microsoft şi trăsurile Mercedes îi fac să zâmbească mulţumit pe fanii lui Toca, cuvintele, rostirea şi jocul actorilor au câte ceva din farmecul discret al aristocraţiei artistice întruchipate de Ciulei.

 

Anii au trecut şi primirea mai degrabă discretă pe care montarea lui Ana a avut-o din partea criticilor şi a restului pasionaţilor de teatru cu înclinaţii cronicăreşti a făcut ca spectacolul să fie programat din ce în mai rar. Iubitorilor de Scrisoare, Bucureştiul le-a oferit, începând din 2011, varianta Alexandru Dabija, de găsit şi aplaudat la Teatrul de Comedie. Sacrificând bucăţi importante de text şi punând aproape toate reflectoarele pe un Caţavencu excepţional interpretat de Marcel Iureş, Dabija coboară textul în sală, printre spectatori, încercând să insinueze în minţile acestora perfide gânduri din categoria "Oare cele de râs la personajele lui Caragiale nu devin cumva de plâns dacă încep să le percep ca atribute ale propriului meu de a fi?".

 

Povestea ajunge în ianuarie 2015. Mutată pe scena Sălii Izvor (redenumită, între timp, Liviu Ciulei) Scrisoarea lui Doru Ana re-debutează, după aproape un an de pauză, chiar de ziua Unirii Principatelor. (Întâmplător?) În primele rânduri ale unei săli arhipline, sunt de găsit măcar cinci copii de vârstă pre-şcolară. Primele replici îi găsesc în picioare, foindu-se, căutând metode de a-şi alunga plictiseala. Următoarele până la pauză şi apoi până la finele celor peste 3 ore de joc îi aşază cuminţi la locurile lor. Asemeni adulţilor, se lasă purtaţi de vârtej.

 

Uriaşul talent comic al lui Gheorghe Ifrim îl transformă pe Pristanda în emblema micului funcţionar suficient de prost educat şi plătit, încât să facă din furt şi slugărit modus vivendi-ul peste decenii nemuritor. Melanj de don Corleone, nea Nelu şi Zeus Traian, Doru Ana îl aşază pe Zaharia Trahanache în fotoliul baronului local cu voce joasă, privire oţelită şi cuvinte potrivite, în cunoştinţă de toate şi control total. Pe post de jucători la ruleta destinului politic, Caţavencul lui Vlad Zamfirescu şi Dandanachele lui Marius Florea Vizante împrumută enorm din iresponsabilitatea, lipsa de consistenţă şi frenezia vidă a şirului de tineri politicieni contemporani pentru care demnităţile de stat sunt plăcute hobby-uri de umplut timpul dintre două vizite la club (de baschet, de Dubai, de bani-gata). Zoe by Daniela Nane e undeva la delicioasa intersecţie dintre naivitate şi manipulare, dintre mini-fustă de blugi şi rochie lungă de seară, dintre pisi cu accent moldovenesc şi femeia fatală sieşi şi anturajului pe motiv de umori prea degrabă vărsătoare de lăcrămioare şi istericale. Deposedat de orice fior de erotic şi nevizitat de vreun instinct de homo politicus, Tipatescu versiunea Şerban Pavlu se lasă lesne strivit între orgoliile celor din jur, afişând mândria tâmpă a personagiului-abţibild, imun la culisele ce îi fac posibilă existenţa atâta timp cât poate exclama când şi când "Prefectura, dragostea mea!".

 

Pe umerii celor şase excelenţi actori şi ai sclipitoarei scenografii realizate de Nina Brumuşila, folosind din plin nemăsurată capacitate a minţii vizitate de inteligenţă de a găsi noi şi noi în sensuri în cutele unei opere de artă geniale, Doru Ana construieşte un spectacol de o prospeţime încântătoare, capabil să bucure şi să îngândureze atât publicul viitorului, cât şi pe cel al multiplelor versiuni istorice, cărora montarea de faţă le face subtile reverenţe.

 

Deşi depărtate stilistic, Scrisoarea de la Comedie şi cea de la Bulandra se reunesc în scena finală, când hohotele virează înspre rictus, sărbătoarea capătă iz de colivă şi un "Deşteaptă-te, române!" hârâit din toate piepturile e concluzia cât se poate de ironică pentru cumplitul destin ce dictează ca un blestem "pe-aceste mereu mişcătoare poteci". Pe ritmurile naţionalului imn, speranţele se înghesuie în groapa atent administrată de oamenii lui don' Zaharia. Cât timp Cetăţeanul Turmentat, singurul personaj căruia Caragiale îi îngăduie un gest moral, a fost detaşat în peluză (imparţial, ca tot românul, el simpatizează deopotrivă pe Dinamo, şi Rapid, şi Pandurii, şi aşa mai departe), modelul de urmat rămâne descurcăreală poliţaiului Ghiţă, cel imun la orice schimbare de regim. Doamne, ajută!




 Toate articolele despre O scrisoare pierdută


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


Alte articole

 De actualitate - O scrisoare pierdută şi puţin Platonov, Alice Georgescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer