Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Birdman

Sudoare şi sânge - Birdman


Cristina Zaharia

Port.ro, ianuarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Filmul intră pe ecrane cu mantia triumfală a premiilor Globul de Aur 2015 câştigate de Michael Keaton şi de regizorul Alejandro González Iñárritu pentru scenariu şi cu multele nominalizări la Oscarul 2015. Povestea, bulversantă, cinică, dramatică, dar cu câteva momente de un haz nebun, dă o lecţie despre chinurile creaţiei artistice. De la All That Jazz nu a mai văzut parcă ecranul o asemenea scufundare în pasiunea artistului în stare să plătească cu propria viaţă pentru reuşita unui spectacol.

Regizorul mexican Alejandro González Iñárritu este omul potrivit pentru asemenea coborâre în abisul fiinţei, către întâlnirea cu cele mai negre frici şi frustrări. Toate poveştile lui de până acum şi-au dus - sau mai bine spus şi-au târât - personajele prin gropi existenţiale, toţi eroii lui au săpat cu disperare şi cu panică tranşee în deşertul vieţii lor. Şi de data aceasta avem de-a face cu un marginal. Însă, spre deosebire de cei din trecut din filmografia regizorului, acesta de aici, chiar dacă are pe buze gustul amar al ratării, al căderii de foarte de sus, este şi unul dintre puţinele pozitive, învingătoare.

Eroul de acum a fost actor de cinema de blockbuster, de supererou iubit, adulat de public de toate vârstele. Riggan este falit, la capătul puterilor, secat se pare de talent, suspectat de cei din jur dacă a avut vreodată aşa ceva. Iñárritu îl alege pe Michael Keaton să fie acest protagonist hăituit, cel care caută îngrijorat o poartă de salvare, a doua şansă. Actorul, fost june prim, vedetă apreciată pentru şarmul masculin, îşi asumă aici ridurile, vârsta, căderea părului. El ESTE acest personaj care vrea să supravieţuiască în branşă. Găselniţa este trecerea drumului de la film spre teatru, montarea unei piese pe Broadway. Un tip de artă în locul alteia. O variaţie, virare de destin forţată, piatră de încercare printre furcile caudine ale criticilor.

Şi filmul este despre acest spectacol care se pregăteşte de întâlnirea cu publicul, de premieră. Despre teatru în primul rând, pentru că Iñárritu sufocă spectatorul şi refuză să-i arate partea de glamour şi magie a actului artistic, emoţia de dincolo de rampă, din unghiul confortabil al publicului. El îl ia pe fiecare de mână şi îl afundă în poveste printre îngustele coridoare din culise, din pântecele teatrului, cu camera lipită de personaje, în urmărirea lor, pe schele, printre decoruri, la repetiţii fără paiete, machiaj şi costume călcate.

Încă de la genericul de început, când numele se compun literă de literă, mitraliate, ştii, înţelegi că aici cuvintele vor avea importanţă covârşitoare, că replicile "de scenă", din piesă, se vor amesteca cu cele de o sinceritate aspră, dură, din viaţă, că personajele îşi vor suprapune încet viaţa reală cu ficţiunea. Frumoasă metaforă cu viaţa ca un film sau ca o piesă de teatru. Şi cu viaţa mai reală, mai intensă strecurată astfel în faţa publicului.

Personajul de aici nu e blând cu sine, nici cu cei din jur. Însă, pe măsură ce timpul trece şi dilemele se înmulţesc, iar criza existenţială atinge cote paranoice, el devine seren, capătă liniştea găsirii apei din fântână. Devine smerit. Iar intuiţia reuşitei replicii creşte în el, ţâşneşte spre ceilalţi, spre public, mântuind toate eforturile.

Povestea este, desigur, orchestrată simfonic. Nu este numai spectacolul ce stă să se nască, sunt şi problemele lui cu familia, cu partenerii de scenă, cu producătorul care se chinuie să facă rost de bani, cu iminenţa eşecului. Şi fiecare are, în cor sau separat, propria luptă. Regizorul are grijă să-i dea fiecăruia voie să se apere.

Printre replici tăioase şi răbufniri de furie, momente de derută şi clipe de har, de graţie, regizorul reuşeşte să arate ce înseamnă, ce aduce emoţia pe viu, direct spre public faţă de cea a filmului. Două feluri diferite de abordare, un scop comun. La Iñárritu cele două arte pot să stea foarte bine în acelaşi cadru. Efectele, montajul şi adrenalina filmului şi corecţiile, adaptarea de la fiecare spectacol la teatru. Lacrima şi râsul - surori bune întru hrănirea puiblicului. Cinismul, satira, umorul negru le mătură pe amândouă, le muşcă adânc, iar spectatorul de la acest film iese în câştig. Ca şi protagonistul.

Replicile isteţe, minunata muzică la tobe (care apare chiar live în cadru), vocea joasă, din off, a personajului înaripat din film cu comentarii ale acţiunii şi gândurilor protagonistului, dau strălucire, frumuseţe hipnotică, rezolvări originale. Monologurile, cu camera mereu foarte de aproape, devin într-adevăr emoţionante, pe măsură ce măştile cad, pe măsură ce blazarea dispare.

Sigur, toată lumea îl ştie pe Keaton din Batman şi Beetlejuice. Poate chiar - ce bine - din The Paper. Când mă gândesc la acest actor însă, nu îl văd râzând cu mâinile în şold într-un film realist pe şantier sau romantic. Pe Keaton îl port în memoria mea cinefilă pentru un rol absolut savuros de nebun din ecranizarea lui Branagh, Much Ado About Nothing. Acolo el are mică partitură de compoziţie, foarte comică. Şi după aceea ai aştepta mereu mai mult de la el. Ne oferă acum actorul performanţa aceasta, acest rol, probabil cel mai bun al carierei, credibil şi în scenele din teatru, cu peruci, ca şi cele din mica sa cabină, în faţa oglinzii. Un rol cu inimă şi 100% implicare. Improvizaţia de la avanpremieră te face să râzi sănătos.

Lângă el, buchet, de văzut, colegi pe contre-emploi. Emma Stone, fiica din film, blondă, punk, aproape de nerecunoscut, Edward Norton revenit pe ecrane, aici ţâr ca un adolescent, cu o partitură energică (şi neaşteptat erotică), Zach Galifianakis care nu-ţi aduce niciun zâmbet, de uiţi ce actor de comedie este.

Filmul te păcăleşte. De mai multe ori pare că se termină, dar merge mai departe. Iar continuarea dă dreptate regizorului, aduce explicaţii şi sensuri în plus, foarte frumoase, mai ales la final.

O lecţie tandră în fond, despre vocaţie şi pasiune, un omagiu adus şi celebrului bulevard cu teatre - niciodată nu aţi văzut New York-ul filmat astfel, din aceste unghiuri ori Broadway-ul văzut aşa - în echilibru reuşit de dramă şi umor generos. Într-adevăr, ca să trăieşti (sau să joci) e nevoie de un dram de nebunie.




 Toate articolele despre Birdman


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Despre ce vorbim cînd vorbim despre cinema - Birdman, Mihai Fulger
 Filmul din capul nostru - Birdman, Maria Andrieş
 Absorbiţi de ei înşişi - Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance), Andrei Gorzo
 Un anumit tip de plan-secvenţă - Birdman, Ion Indolean


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer