Beatrice Lăpădat: Organic nu reprezintă prima ta colaborare cu regizorul Andrei Măjeri. Cum s-au desfăşurat întâlnirile voastre anterioare?
Andrei Stehan: Cu Andrei Măjeri am mai lucrat de două ori înainte de Organic. Prima dată am colaborat la un proiect realizat în cadrul Fabricii de Pensule din Cluj, unde Andrei a pus în scenă o piesă scurtă de Andreea Chindriş. Dar prima noastră întâlnire care m-a marcat pe termen lung s-a petrecut în 2012, odată cu Woyzeck, la solicitarea lui Ciprian Mureşan, un artist plastic mult mai cunoscut în străinătate decât în România. Ciprian trebuia să realizeze un produs artistic cu tema "Bruiaj" pentru Bienala Internaţională Qalandiya din Ramallah, aşa că a angajat două echipe de artişti care să monteze două piese diferite, respectând nişte specificaţii clare: fără decor, fără prea multe costume, fără obiecte, totul cu mijloace minime. În proiect au intrat Andrei Măjeri şi Leta Popescu, fiecare cu câte o piesă.
Când am început să lucrăm la Woyzeck, textul pentru care optase Andrei, nu aveam nicio certitudine în legătură cu finalitatea acestui demers: ştiam doar că tema era "Bruiaj" şi că vom juca într-un spaţiu inedit, dar nu aveam idee dacă va fi vorba de un bar, o piaţă sau altceva. Până la urmă, ne-au dus la Teatrul Naţional din Cluj, unde a trebuit să jucăm simultan ambele echipe. Dar a fost, într-adevăr, un "spaţiu inedit", pentru că trebuia să păstrăm intactă geometria spaţiului de joc aşa cum fusese concepută înainte de a fi împreună pe aceeaşi scenă, chiar dacă interferam cu cealaltă trupă. Interesant a fost şi faptul că nu am avut un public tradiţional - în sală se aflau doar câţiva artişti plastici - în schimb, spectacolul a fost filmat şi a circulat foarte mult, fiind vizionat la Berlin, Bucureşti, Londra sau Budapesta. Woyzeck m-a marcat semnificativ nu doar datorită dimensiunii experimentale, ci şi pentru că sunt îndrăgostit de această partitură, este unul dintre rolurile pe care îmi doresc foarte mult să le reiau într-o zi.
B.L.: Care a fost traseul prin care aţi ajuns în programul 9G (Noua generaţie de creatori) la Teatrul Naţional din Bucureşti?
A.S.: Organic a fost conceput iniţial ca proiect independent. Şi Andrei, şi eu ne-am dorit să lucrăm din nou împreună şi am început să facem planuri. El avea deja în minte piesa Inutil a Savianei Stănescu şi îşi dorea ca eu să lucrez cu Silva (n.r. Silva Helena Schmidt), ulterior fiind cooptat şi Lucian Rus în grup. Am început să repetăm pe cont propriu, fără să ştim cum vom proceda şi unde vom materializa proiectul nostru. Apoi a urmat o pauză destul de lungă - Andrei avea examene la facultate, eu începusem alte repetiţii - iar când am reluat lucrul, am aflat de programul 9G de la TNB. Silva şi cu mine am insistat de la bun început să depunem proiectul nostru în competiţie, pentru că sprijinul unei instituţii ne dădea altă siguranţă. Când lucrezi independent, munceşti o lună, sau poate chiar mai mult, la un singur spectacol fără să mai ai timp să te ocupi şi de altceva pentru a-ţi câştiga traiul. Dacă nu ai bani strânşi dinainte, este extrem de dificil să te implici pe termen lung într-o producţie independentă. Faptul că în Bucureşti există multe spaţii în care îţi poţi pune în practică ideile nu este suficient: trebuie să mai găseşti şi oamenii potriviţi şi să ştii exact pe ce te bazezi din punct de vedere financiar, pentru că unele proiecte independente ajung până la trei-patru luni de work in progress din cauza asta. Cu astfel de griji, nu prea mai poţi să te concentrezi asupra muncii tale ca actor, te disipezi într-o mie de direcţii.
B.L.: Ai ştiut de la început că vei rămâne la rolul lui Chris?
A.S.: Andrei m-a văzut în rolul lui Chris de la bun început, dar şi eu am ştiut, de la prima lectură, că acest rol este pentru mine. Poate aş fi reuşit să îl fac şi pe Omi, dar asta ar fi însemnat ca interpretul lui Chris să aibă doi metri şi 130 de kilograme (râde).
B.L.: În facultate ai stat în SUA pentru o vreme. Ţi-a influenţat această experienţă maniera în care l-ai construit pe Chris din Organic?
A.S.: Nu am întâlnit pe nimeni care să semene cu Chris. Însă atmosfera de acolo m-a ajutat, într-adevăr, să înţeleg mai bine piesa şi resorturile interioare ale personajului meu. Mi i-am putut proiecta pe Cora şi pe Chris trăind undeva în Queens sau în Brooklyn, în zonele mai expuse pericolelor. Am fost de câteva ori în New York şi odată am stat la o familie de români din Queens. E o atmosferă cu totul specială, până şi drumul de la metrou către casă îţi imprimă o anumită atitudine, pentru că sunt multe pericole potenţiale şi eşti atent la fiecare pas. Eu făceam 15 minute de la metrou până la familia care mă găzduia, însă treceam prin trei zone absolut diferite, care nu se amestecau, deşi între ele erau distanţe foarte mici. De exemplu, treceam mai întâi prin zona mexicanilor, unde e exact ca în filme: oameni care stau pe scări şi strigă după tine, maşini din boxele cărora răsună hip-hop latino. Apoi urma zona populată cu precădere de afro-americani, după care ajungeam în cartierul cu români şi polonezi. Acolo găseam Frutti Fresh, rom, jumări, mici, pur şi simplu aveam colţişorul meu de România în mijlocul unui cartier newyorkez.
Diferenţele sociale sunt mult mai clar conturate decât la noi, fiecare îşi desfăşoară existenţa într-un spaţiu ferm delimitat în funcţie de capitalul de care dispune, evitând interferenţa cu zonele care depăşesc "bula" sa, pentru că poate fi periculos. Pe de altă parte, atâta timp cât fiecare îşi îndeplineşte rolul fără a se abate de la reguli, nu se întâmplă nimic. Americanii sunt foarte practici şi bine adaptaţi la propriul sistem. Dar îmi este mai uşor să înţeleg, datorită acestei experienţe, climatul de frică şi instabilitate în care trăiesc protagoniştii din Organic.
B.L.: Cora şi Chris, personajele interpretate de Silva şi de tine, sunt stâlpii de rezistenţă ai întregului nucleu dramatic din Organic. Cum aţi construit bazele relaţionării voastre în scenă?
A.S.: A fost un proces laborios până la un anumit punct. Chiar dacă ne-am format amândoi la aceeaşi şcoală de teatru, provenim de la doi profesori minunaţi, dar diferiţi - eu am terminat la clasa domnului Miklós Bács, ea la clasa doamnei Miriam Cuibus. Diferenţe de metodă sunt, deci, nu doar între profesori, ci şi între studenţii ieşiţi din laboratoarele dumnealor. Ne ştiam din facultate, însă nu relaţionaserăm foarte mult. Când am început repetiţiile, eram uşor timizi şi politicoşi unul cu celălalt, nu îndrăzneam prea mult niciunul dintre noi. Dar am început să vorbim, să comunicăm în mod real şi aşa s-a reglat relaţionarea noastră. Miza noastră este în continuare să vorbim mereu, să înţelegem ce facem şi să ne sprijinim. De altfel, Silva are mai multă experienţă decât mine - a jucat nu doar la Cluj, ci şi la Satu Mare sau la Iaşi, pe scene mari - însă am fost amândoi la fel de serioşi cu munca noastră. Aşa am reuşit să creăm chimia care ne ajută să funcţionăm pe scenă.
B.L.: Ce suport îţi găseşti atunci când eşti pe scenă şi îţi dai seama că ai ratat startul?
A.S.: Întotdeauna îmi dau seama singur când încep prost. Tocmai de aceea este esenţial pentru mine să vorbesc mult cu Silva înainte, să fim noi acolo. Dacă eu nu sunt prezent în scenă aşa cum trebuie, risc să o destabilizez şi pe partenera mea, care va fi, la rândul ei, nevoită să găsească pe loc alte soluţii. Se poate întâmpla asta şi atunci când ritmul spectacolului nu este afectat şi poate ceilalţi nici nu îşi dau seama, dar noi ştim când relaţionarea nu funcţionează. Dacă ne lasă energia, este greu să mai recuperăm. Sunt doar trei personaje în spectacol, aşa că este de ajuns să fie chiar şi unul singur dintre noi sub nivelul setat pentru ca întregul construct să se fragilizeze.
B.L.: La reprezentaţia din 20 decembrie 2014 a spectacolului Organic, erai răcit şi ţi-ai pierdut vocea, un fapt evident pentru întregul public. După aproximativ un sfert de oră de joc, problema ta a devenit insesizabilă, totul reintrând în firesc. Cum ai învăţat să manevrezi astfel de crize?
A.S.: Am mai avut o experienţă similară în 2010, când am participat la atelierul de creaţie pentru actori pe care l-a susţinut Florin Şerban la Cluj. Atunci aveam probleme cu spatele, mă durea atât de tare încât nu puteam să mă mişc. Dar nu voiam să ratez atelierul pentru nimic în lume, aşa că mi-am luat bicicleta şi am ajuns la atelier. M-am aşezat discret pe scaun, am urmărit tot, iar când a trebuit să ies în faţă şi să lucrez, nu am spus nimic despre problemele mele cu spatele. Am reuşit să funcţionez fără probleme.
La Organic-ul din 20 decembrie 2014, am hotărât de la început că voi juca în acea seară, indiferent cum avea să iasă. Mi-am protejat vocea pe tot parcursul zilei, nu am vorbit deloc, iar la repetiţie am vorbit foarte încet. Când am repetat song-urile, eram complet răguşit, a fost îngrozitor. Ştiam doar că trebuie să cânt, mai ales că la cântecul compus de Ada Milea sunt solistul principal. Însă eram sigur că vocea îşi va da drumul la un moment dat; până la urmă, soluţiile se nasc din însăşi febra spectacolului. Realizam că publicul îşi va da seama de problema mea, era imposibil să ascund asta, aşa că spectatorii nu puteau decât să accepte convenţia. La începutul spectacolului, nu mă auzeam nici eu pe mine, dar pe parcurs am reuşit să-mi transform vulnerabilitatea într-un atú. Unii prieteni mi-au spus că a fost chiar mai interesant aşa, că eram special (râde). Lăsând gluma la o parte, cred că a fost cea mai bună reprezentaţie dintre cele cinci jucate până acum. Asta şi pentru că am avut parte de un public cald şi receptiv, pe care l-am simţit foarte înţelegător, ceea ce mi-a dat forţă să continui. Când începi să lucrezi, indiferent ce probleme ai, corpul tău se schimbă. Mobilizarea la care te impinge teatrul mă fascinează şi acum şi este unul dintre lucrurile pe care le iubesc cel mai mult în meseria asta.
B.L.: Probabil că în astfel de situaţii activezi tot ceea ce ai acumulat prin antrenamentele fizice şi mentale din şcoala de actorie.
A.S.: Cu siguranţă! E foarte important ca în facultate să treci prin toate registrele posibile, să greşeşti şi să cauţi până începi să înţelegi cine eşti ca actor. Eu nici acum nu ştiu foarte clar ce fel de actor sunt, care este tehnica potrivită pentru mine sau care este tipul de teatru în care pot da cel mai mult. Când am început Facultatea de Teatru la Cluj, în 2008, eu trecusem deja prin experienţa studenţiei, pentru că am absolvit mai întâi Facultatea de Geografie. Asta m-a făcut să mă simt mult mai responsabil şi matur, aşa că mi-am cultivat din timp disciplina şi rigoarea fără de care nu pot funcţiona.
Însă esenţială pentru traseul meu a fost întâlnirea cu profesorul Miklós Bács, la clasa căruia am studiat. Eu cred că este cel mai bun profesor de actorie din ţară pentru că, în primul rând, este foarte deschis faţă de studenţi. Nu aplică o singură tehnică, nu se mulţumeşte cu ce a acumulat până într-un punct, merge încontinuu la workshop-uri şi tot ce învaţă acolo le dă mai departe studenţilor săi. Pe noi ne punea întotdeauna în situaţii în care eram nevoiţi să îl vedem şi să îl înţelegem pe celălalt, iar notele se acordau în funcţie de potenţialul şi capacităţile fiecăruia, nu prin raportarea la nişte standarde universale. Domnul Bács avea un fel special de a ne învăţa lucrurile practice, partea de meşteşug a meseriei de actor, de la corporalitate până la limbajul scenic. Faptul că asistenţii domniei sale sunt foarte diferiţi ne-a fost, de asemenea, de ajutor, pentru că aşa ne-am lărgit perspectivele; mi-a plăcut în egală măsură să lucrez cu unii dintre colaboratorii săi, precum Irina Wintze sau Camelia Curuţiu. Nu îmi dau seama nici acum dacă din întâlnirea cu domnia sa m-a ajutat mai mult tehnica sau contextul didactic pe care mi l-a oferit pentru a mă descoperi pe mine ca actor. De fapt, nici nu aş mai fi dat la actorie fără gândul că îmi va fi profesor. Îi sunt extrem de recunoscător pentru tot ce am primit.
B.L.: Care a fost cea mai mare dezamăgire după ce ai ieşit din facultate şi te-ai confruntat, ca tânăr actor, cu realitatea sistemului teatral?
A.S.: Am ştiut întotdeauna că actoria îţi solicită multă răbdare şi muncă, profesorii noştri ne-au antrenat din facultate cu gândul că nimic nu vine peste noapte şi că durează mult până te afirmi, chiar dacă eşti talentat şi profesionist. Însă nu mi-am imaginat niciodată că vor trece trei ani de la absolvirea facultăţii ca să iau parte la primul meu proiect mai consistent de teatru, pentru că asta este Organic pentru mine. Nu am avut prea multe ocazii să mă fac vizibil, să demonstrez ce pot - castingurile sunt puţine şi, de obicei, invizibile. Aş vrea să pot participa la mai multe probe, nu atât pentru roluri noi, cât pentru a căpăta experienţă şi a avea parte de mai multe feedback-uri. Am nevoie să ştiu unde mă potrivesc sau nu, ce este de îmbunătăţit, unde mai e de muncit.
Poate că directorii de teatru ar fi cei mai în măsură să producă o schimbare, pentru că sunt primii care dispun de mijloacele necesare. Dar sunt deja câteva situaţii relevante în care oameni cu multă experienţă în teatru au dovedit că pot să sprijine actorii tineri. Mă gândesc, ca să dau doar câteva exemple, la Cristina Rusiecki, care a avut curajul de a produce spectacolul Cockoşi de la Teatrul Act pentru că a crezut în ceea ce făceau colegii mei (n.r. regizorul Horia Suru, actorii Rareş Florin Stoica, Fulvia Folosea, Vlad Nemeş), sau Radu Afrim, care a propulsat foarte mulţi tineri prin Gala Tânărului Actor HOP, unora oferindu-le ulterior posibilitatea continuităţii. Sunt şi directori care aduc un aer fresh prin colaborările cu actori tineri, cum e cazul Teatrului "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea. Deci se poate.
B.L.: Participarea în proiectul Organic te-a ajutat să câştigi mai multă încredere în tine?
A.S.: Da! Şi mă bucur că programul 9G, organizat de Teatrul Naţional din Bucureşti, ne-a dat mie şi colegilor mei posibilitatea de a fi văzuţi, de a ne practica meseria, până la urmă. Este o şansă pentru care suntem recunoscători.
B.L.: Care sunt punctele în care te întâlneşti sau, dimpotrivă, nu te mai intersectezi cu Andrei Măjeri din punctul de vedere al abordării teatrului?
A.S.: Din perspectiva tehnicii, nu am nimic de spus, pentru că sunt într-o perioadă în care vreau să mă descopăr, să înţeleg ce fel de actor sunt, să absorb totul şi să încerc totul. Aşa că eu nu îmi propun să vin cu idei legate de regie, este ceva ce tindeam să fac mai demult, dar acum sunt preocupat numai de participarea mea ca actor. Desigur că pentru Organic am stat mult de vorbă, am discutat asupra sensurilor textului, am vrut să înţeleg clar ce viziune trebuie să îmi asum pentru acest rol. Am comunicat tot timpul unii cu alţii, dar fără să amestec lucrurile, iar Andrei mi-a oferit de fiecare dată contextul de ansamblu în care mi-am putut proiecta personajul. Am, însă, convingerea că el este croit să fie regizor. Nu ştiu ce fel de regizor este şi cred că nici el nu ştie asta cu certitudine, dar are tot timpul la dispoziţie pentru a-şi defini stilul şi orientarea estetică. Nu am resimţit deloc faptul că el este cu câţiva ani mai tânăr decât mine, din contră, este foarte matur şi ne-a dat nişte lecţii extraordinare de viaţă şi de regie.
B.L.: În ce direcţie te îndrepţi atunci când nu îi împărtăşeşti viziunea?
A.S.: Eu am încercat întotdeauna să mă pun şi în postura celuilalt. În joburile pe care le-am avut în afara teatrului, de fiecare dată când mi se părea ceva nedrept, am făcut efortul de a mă pune în locul şefului meu, ca să înţeleg de ce a luat anumite decizii, şi ajungeam, cel mai des, la concluzia că avea dreptate. Nu este întotdeauna uşor să lucrezi cu Andrei, dar de fiecare dată, după ce am reflectat singur la dezbaterile noastre, am ajuns să îi dau dreptate.
B.L.: Te preocupă opiniile şi impresiile venite din exteriorul echipei voastre?
A.S.: Sigur că mă interesează, dar sunt precaut în privinţa măsurii în care mă pot influenţa aceste puncte de vedere. După prima vizionare Organic, la care au fost invitaţi prieteni şi colegi de-ai noştri, am auzit de la mai mulţi dintre ei păreri legate de cum ar fi trebuit să fie sau să nu fie personajul meu. Asta poate produce confuzie şi tocmai de aceea mă bazez mereu pe feedback-ul lui Andrei. Fie că reuşim, fie că eşuăm, am stabilit că vom fi o echipă - el asumându-şi eşecul regizoral, noi pe cel actoricesc, dacă este cazul.
B.L.: Textul Savianei Stănescu ne confruntă cu câteva probleme din afara zonei noastre de confort, de la inegalitatea socială până la neputinţa de a-nţelege şi accepta diferenţa din Celălalt. Ţi-a modificat Organic percepţia asupra lumii sau asupra vieţii tale de zi cu zi?
A.S.: Nu, n-aş putea spune că m-a afectat neapărat ca om. Asta se întâmplă, probabil, şi datorită faptului că s-a pus mai puţin accentul pe traficul de organe, cât mai degrabă pe relaţia dintre Chris şi Cora. În acest sens, dăruirea mea a fost totală, pentru că şi acasă mă ocupam în cea mai mare parte a timpului tot de spectacol, încercând diverse soluţii şi scheme. Îi dădeam replica prietenei mele ca şi cum aş fi fost în spectacol, pentru a vedea ce transmit eu şi cum reacţionează celălalt. Asta nu înseamnă că dimensiunea socială nu m-a afectat deloc - dimpotrivă, mi-a deschis şi mai mult interesul pentru o direcţie care mă atrage de mult timp şi căreia sper să mă dedic la un moment dat, anume teatrul documentar. E un tip de teatru care îţi cere o implicare aparte, nu mai reprezinţi un personaj, ci trebuie, în primul rând, să îl conţii. Mai mult, dacă nu crezi în temele cu miză socială pe care le aduci în scenă, nu poţi să faci nimic convingător. De aceea apreciez atât de mult spectacolele unor regizori precum David Schwartz, Gianina Cărbunariu sau Ioana Păun.
Ca să dau un răspuns concret la întrebarea ta, poate că Organic nu a influenţat radical felul în care percep lumea din jurul meu şi propria existenţă, dar am învăţat, cu siguranţă, enorm de multe despre mine, despre teatru şi despre viaţă din cele cinci reprezentaţii de până acum.
