Ceea ce îl scoate în evidenţă pe autorul Dolan, pe lângă faptul că deseori este atât regizor, scenarist şi actor, e estetica însuşită gradual. Există deja o tipicitate, a personajelor tinere, uneori homosexuale, aflate în conflict atât cu sinele, cât şi cu familia. Stilistic, canadianul arată constanţă - introduce o combinaţie de slow-motion-uri, folosite în scene neimportante pentru un cinema de factură mainstream, un kitsch asumat şi o prelucrare liber-inovativă a soundtrack-ului. El se află deseori între o receptare negativă şi una pozitivă - filmele lui sunt greu de plasat şi la fel de greu de evaluat. Există momente în care toate semnăturile lui funcţionează şi sunt acceptate pentru că ţin de o anumită specificacitate perpetuată. Dar se întâmplă şi reversul, când câte o scenă devine absolut naivă - impasuri provenite şi din lipsă de experienţă, care, oricât ar fi mascată de nonconformism, e pronunţată. Această dorinţă, de a ieşi cu orice preţ în evidenţă, face ca uneori accentul să fie pus acolo unde nu e necesar.
Dolan nu e un regizor caracterizat de subtilitate - o altă marcă personală; uneori nu ar trebui să servească pe tavă semnificaţia fiecărui simbol folosit, iar tocmai această greşeală o face în Mommy. Regizorul cade în propria capcană, atât la nivel stilistic, cât şi al poveştii, ce orbitează în jurul unei văduve, Die, care îl creşte singură pe Steve - el suferă de ADHD, e violent şi hiperactiv, iar relaţia lor devine din ce în ce mai încordată. Ei se mută într-un alt cartier, liniştit, unde se împrietenesc cu o vecină, Kyla, care o vreme funcţionează ca refugiu pentru disfucţionalitatea mamă-fiu. Mommy se axează pe acest trio în care cele două femei încearcă să se descurce cu Steve, când violent, când docil, dar mereu un catalizator tocmai pentru atuul filmului, reprezentat de relaţia lejeră dintre Die şi Kyla. Toate crizele violente pe care el le are, sunt mai degrabă de domeniul neverosimilului. Fiecare situaţie conflictuală se transformă într-o dramă exagerată, cu prea multe strigăte. Construcţia lui Steve e gândită în aşa fel încât să nu creeze empatie. Hiperactivitatea nu îi scuză comportamentul, iar afecţiunea, transformată în momente de iubire oedipiană, merge pe linia unui clişeu folosit prea mult în cinema.
Aproximativ trei sferturi din film, Mommy are un format 1:1, deci ecranul e pătrat; Dolan recurge la acest artificiu tehnic, de care mulţi s-au entuziasmat peste măsură, pentru a evidenţia universul închis al celor trei personaje. La un moment dat, din mediul claustrant şi din neputinţa personajelor de a-şi rezolva problemele, se iveşte o scăpare, iar libertatea şi fericirea simţite sunt prezentate când cei trei se plimbă cu bicicleta pe stradă. Scena e în slow-motion, pe fundal se aude melodia Worderwall a celor de la Oasis, iar Steve se apropie tot mai mult de cameră, "deschide" cu ambele mâini cadrul, transformându-l într-unul larg, cinemascop. E un moment de impact, dar prea puţin necesar, pentru că reuşeşte doar să demonstreze încă o dată că Dolan se foloseşte de orice artificiu tehnic pentru a-şi câştiga publicul.
Dolan e un regizor care şi-a găsit deja vocea auctorială, fapt admirabil pentru cei 25 de ani. Poveştile lui variază, cu toate că păstrează teme specifice, legate de propria persoană; de la homosexualitate, până la relaţia mamă-fiu, prezentă întâi în J'ai tué ma mère (2009) şi abordată şi în Mommy. Cu Tom à la ferme (2013), a dat dovadă de maturitate regizorală şi a intrat în categoria cineaştilor care au bagajul cinematografic necesar să propună teme importante de discuţie. Însă cu Mommy face un jumătate de pas în spate. Rămâne de văzut încotro îl vor conduce talentul şi originalitatea.