1. Printre ovaţiile care au întîmpinat în România premiul decernat lui Jude la Berlinală s-au amestecat insultele rasiste şi antisemite ale unor comentatori internauţi aparent ultranaţionalişti. În reacţie, asemenea mizerii au fost denunţate drept prelungirile în secolul XXI ale realităţilor descrise în Aferim!. Dar a le acorda atîta importanţă riscă să escamoteze adevăratele prelungiri în prezent ale rasismului descris în film, reducîndu-le pe acestea la nivelul dejecţiilor verbale ale unor bezmetici de care nouă, celorlalţi, "lumii bune", ne e cît se poate de uşor să ne delimităm. Rasismul pe care-l descrie Aferim! este unul structural; şi, invitîndu-ne să-i urmărim prelungirile, filmul ne provoacă la confruntarea cu un rasism al prezentului care e tot structural, nu doar o chestiune de izbucniri verbale din partea unor indivizi atît de uşor de etichetat drept nefrecventabili.
2. Deja lucrează în forţă un clişeu de receptare potrivit căruia Aferim! ar fi un film despre "românism", unde "românism" e un termen peiorativ desemnînd o mentalitate colectivă, o etno-psihologie înţeleasă ca o esenţă sau ca o continuitate de comportament mai puternică decît orice transformare istorică. (Clişeul ăsta s-a activat în pofida faptului că filmul e prevăzut cu o secvenţă menită să-l blocheze - un monolog recitat de un popă şi constînd într-o litanie de stereotipuri etnice.) Credinţa într-un "românism" înţeles astfel e, de fapt, echivalentul cu semn schimbat (din plusul mîndriei patriotice în minusul complexului identitar) al credinţei (la care par să adere bezmeticii pomeniţi la punctul 1) într-un "românism" luminos, curat ca lacrima, veşnică ţintă a calomniilor şi persecuţiilor. Din contră, filmul arată foarte clar - şi e unul dintre marile lui merite - că mentalităţile, ideile (individuale şi de grup) despre lume, sînt modelate de condiţiile de trai, de ordinea în care s-au aşezat temporar fiinţele şi lucrurile, în anumite împrejurări istorice. Mai exact, filmul arată clar că ordinea asta, deşi e de fabricaţie umană, deşi e trecătoare, deşi e produsul unor împrejurări particulare etc., tinde să fie privită atît de privilegiaţii ei, cît şi de cei siliţi s-o îndure, drept o ordine naturală sau divină, consens ce consolidează privilegiile celor dintîi (înţeleasă ca firească, dominaţia lor devine incontestabilă) şi totodată îi împacă pe cei din urmă cu condiţia lor (de vreme ce le apare ca imposibil de schimbat). Mai departe, filmul arată clar că însuşi folclorul societăţii pe care o descrie, cultura ei, nu e altceva decît un instrument al acestei ordini, la menţinerea căreia lucrează. În fine, toate astea angajează prezentul la tot pasul, invitîndu-ne să observăm nu că nu s-a schimbat nimic (evident că s-au schimbat multe, începînd cu faptul că romii nu mai sînt sclavi), ci că acea veche ordine, cu severele ei inechităţi de rasă, clasă şi gen, şi cu "înţelepciunea" ei oficială, menită să treacă aceste inechităţi drept naturale şi imuabile, a fost înlocuită treptat de o ordine nouă, tot cu mari (deşi relativ camuflate) inechităţi de rasă, clasă şi gen, şi cu propria ei "înţelepciune" oficială, menită să le treacă drept naturale şi imuabile.
3. O parte din înfrigurarea cu care e aşteptat Aferim! pare să se bazeze pe faptul că e un film istoric, o snoavă de secol XIX, din partea căreia destui spectatori români par să anticipeze o invitaţie la evadare (dintr-o actualitate românească - cinematografică şi nu numai - percepută ca sumbră şi oprimantă) într-un spaţiu cultural confortabil, în degustări de limbaj savuros-exotic şi de moravuri exotic-pitoreşti. E bine de ştiut că, deşi îmbie spectatorii la asemenea degustări, fermecîndu-i, Jude şi colaboratorii săi nu sînt angajaţi în construirea unui spaţiu izolat împotriva şocurilor, destinat căutătorilor de asemenea refugii, ci în reprezentarea unui sistem economic şi social bazat pe forme crunte de violenţă şi exploatare. Cît de crunte sînt aceste forme se arată în ultimul act al filmului, cînd farmecul e brusc dat deoparte. În plus, construirea parţială a scenariului ca un (adesea încîntător) colaj de replici şi incidente împrumutate din diverse surse literare româneşti, deopotrivă folclorice şi culte (cu o predilecţie pentru umorul de factură rabelaisiană), e ludic-postmodernistă fără a fi gratuită. Limbajul "savuros" şi "înţelepciunea" al cărui instrument este nu sînt exploatate ornamental, ci inspectate critic.