Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Stockholm

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eternul tango între un el şi o ea - Stockholm


Maria Ruxandra Burcescu

februarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
****atenţie spoilere****

Sindromul Stockholm este o manifestare patologică în care victima se ataşează de răpitor şi ajunge să conspire cu acesta în vederea propriei privări de libertate, totodată, uitându-şi propriile nevoi şi străduindu-se să le satisfacă pe ale acestuia. Ce are în comun sindromul Stockholm cu filmul lui Rodrigo Sorogoyen? Totul. Prin acest film, Sorogoyen ne propune o altă viziune asupra relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, o viziune în care patologia domina interacţiunea. Nu, nu este vorba despre un alt Bitter Moon / Luni de fiere. În filmul lui Polanski, relaţia de cuplu era bazată pe o patologie sado-masochistă dusă la extrem. Stockholm ne propune, însă, cu totul altceva. Ne propune un exerciţiu de introspecţie al cărui rezultat este de o asemănare izbitoare cu viaţa oricăruia dintre noi, dacă suntem sinceri. Ceea ce îşi doreşte Sorogoyen să reliefeze în filmul său este faptul că orice relaţie dintre oricare bărbat şi oricare femeie are în componenţa sa un factor patologic. Cum altfel se poate numi acest tango al atracţiei şi respingerii, al forţării limitelor şi al renunţării de sine decât Stockholm?

Povestea este una simplă care frapează prin sinceritate şi capătă o întorsătură neobişnuită. El o vede pe ea într-un club, ea îi aruncă o privire fugară şi pleacă. El o urmăreşte şi încearcă să îi atragă atenţia, ea îl respinge vehement. Tangoul a început deja. Respingerea ei îl face pe el să o dorească şi mai mult şi, prin eforturi neobosite, încearcă să o convingă să îi acorde o şansă. Avem deja un "răpitor", o "victimă" şi dansul lor. Întocmai precum într-un mit al Zburătorului contemporan, el face uz de toate armele pe care le are la dispoziţie pentru a o seduce. Uşor, uşor, barierele ei încep să se dizolve. Dansul devine mai rapid. Într-un final, un el care îi jura că s-a îndrăgostit şi o ea aparent sceptică se află pe canapeaua lui şi discută. Zarurile sunt aruncate, ceea ce urmează este evident, atât pentru el, cât şi pentru ea, care încă neagă realitatea.

A doua zi dimineaţă, el este complet schimbat iar ea îndrăgostită. El îşi doreşte ca ea să plece, ea îşi dă seama că este protagonista unui scenariu clasic care aduce cu sine umilinţă, durere şi senzaţia de neputinţă. În acest moment ea spune "stop joc" şi povestea capătă o cu totul altă semnificaţie. Contrar a ceea ce ar fi făcut majoritatea femeilor, ea decide să nu plece. Tensiunea creşte, rolurile se inversează, iar simetria interacţiunii dintre ei este absolut splendidă. El începe să devină agresiv verbal, se simte prins în propria casă de o femeie care, pur şi simplu, refuza să plece. Răpitorul devine victimă, iar victima răpitor. Un moment cheie redat de geniul regizoral al lui Rodrigo Sorogoyen este momentul în care, privindu-şi imaginea în oglindă, ea loveşte tare cu capul în oglindă. Când iese de la baie, are puţin sânge pe deget, pe care îl şterge de tocul uşii, cu un gest simbolic. Gestul este redat pictural, iar simbolistica este extrem de profundă. Întocmai precum o nimfă antică, ea se sacrifică şi îşi sacrifică demnitatea pe altarul dorinţei. Sângele este, totodată, şi marcarea teritoriului în casa lui de unde decide în acel moment că nu va pleca până când nu va echilibra balanţa. Dânsul a reînceput; avem, de această dată, un el exasperat care o respinge prin toate mijloacele pe care le are la dispoziţie şi o ea înverşunată, care îşi revendică cu obstinenţă locul în viaţa lui.

Ce se întâmplă către finalul filmului este superb. Voinţa ei înfrânge iar el, într-un moment de luciditate îşi dă seama că dansul abia a început, iar ea reprezintă singura parteneră pe măsura lui. Este din nou sedus de femeia care, iniţial l-a sedus prin respingere, iar ulterior prin adoraţie. Pare că relaţia dintre ei a ajuns, în final, la un echilibru. Dar regizorul Rodrigo Sorogoyen ne mai păstrează o surpriză. În timp ce el se duce să prepare o cafea pentru ea, ea se sinucide. Gestul ei poate fi privit din două perspective: una care slăbeşte simbolistica filmului şi una care o întăreşte. Alegerea regizorală din final este riscantă. Dacă avem de a face cu o persoană nebună, atunci credibilitatea ei scade. Atunci nu este vorba despre mine, tine, noi şi ei. Este un caz singular cu care spectatorul nu se mai poate identifica. Dansul celor doi devine doar urmarea înclinaţiilor ei patologice. În schimb, putem privi sinuciderea ei ca pe un simbol în sine. Desfiinţarea ei ca individ poate să însemne disoluţia propriei persoane în individualitatea celuilalt. De asemenea, privit dintr-o perspectivă cinică desăvârşită, gestul ei poate însemna că, în realitate, găsirea unui echilibru este imposibilă. Pentru că tangoul să continue, jocul atracţiei şi al respingerii nu se poate finaliza niciodată, ca atare nu există un echilibru. Înclin să cred în ultima variantă.

Relaţia dintre un bărbat şi o femeie nu poate fi niciodată una stabilă. Componenta patologică există tocmai pentru că echilibrul nu poate fi atins decât aparent. În profunzime nu există un echilibru; la fel cum nu există iubire sau atracţie egală din partea amândurora. Este o balanţă care pendulează în permanenţă, iar frumuseţea jocului este tocmai acest dans ritualic. Iubirea este o formă de captivitate, una la care victima aderă inconştient într-o splendidă metaforă a sindromului Stockholm. În mod evident, victima şi răpitorul au roluri interşanjabile pentru că nu se poate ca doar unul să fie victimă şi celălalt răpitor în permanenţă. În acest caz avem de-a face cu o viziune lipsită de profunzime, una îndepărtată de ceea ce se întâmplă în realitate.

Stockholm este un film care merită văzut cu sinceritate. În momentul în care nu ne putem accepta condiţia umană şi devenim apostoli ai superficialităţii prin adoptarea unui portret idealizat al propriei persoane, atunci ne auto-mutilam. Ne extirpăm propria personalitate şi rămânem o cochilie goală care se va umple cu deziderate sociale şi trenduri contemporane. Abia în momentul în care acceptăm dualitatea relaţiei dintre o femeie şi un bărbat şi începem să întrevedem frumuseţea dansului instinctual, abia atunci devenim armonioşi cu noi înşine şi în contradicţie cu tot ceea ce promovează o societate a superficialităţii. Abia în acel moment un film precum Stockholm ne poate emoţiona profund şi ne poate trezi trăiri intense, viscerale şi nediluate de filtrul unor valori impuse din exterior.




 Toate articolele despre Stockholm
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Maria Ruxandra Burcescu


Alte articole

 CatasTIFF 2014 (4) - Blind şi Stockholm, Florian-Rareş Tileagă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer