Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Barrymore

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anton Tauf - Barrymore în semn de omagiu


Adrian Ţion

martie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Reflectoarele sunt focalizate pe arlechinul cu dublu sens (actor şi culisă) în spectacolul tânărului regizor Tudor Lucanu de la Euphorion-ul Naţionalului clujean: Barrymore de William Luce, adaptare de Radu Beligan şi Liviu Dorneanu. Textul americanului William Luce l-a sensibilizat în mod deosebit pe nonagenarul mare actor român şi nu e greu să înţelegem de ce. Este vorba aici despre artistul celebru ajuns la sfârşit de carieră. Lumina care cade pe el este necruţătoare, trezeşte compasiune şi animă tristeţi. Este o privire în oglindă plină de cruzime şi melancolie totodată. Ceva asemănător ne-a servit cu mult înainte Cehov scriind Cântecul lebedei. Şi foarte recent, cu extrapolarea de rigoare, realizatorul lui Birdman sau Virtutea nesperată a ignoranţei (film de Alejandro Gonzáles Inárritu, cu Michael Keaton). În toate acestea personajul principat este Teatrul. Adică lumea teatrului văzută din interior, de după cortină, cu toate cotloanele şi umbrele sale aduse în prim plan. Arlechinul care se priveşte în oglinda timpului din arlechin, după spectacol (la Cehov) sau înaintea unui alt virtual spectacol în pregătire (în Barrymore). Asistăm, chipurile, la repetiţiile pentru Richard al III-lea, dar ele sunt un pretext transparent pentru devoalarea complexelor trăiri şi nostalgii ale personajului-actor în piesa lui William Luce. Problematica textului se mişcă în jurul biografiei actorului John Barrymore, reprezentant de frunte al unei familii celebre din teatrul american. Premiera a avut loc pe Broadway, la Music Box Theater în 1996 şi montarea cu Christopher Plummer în rolul lui John Barrymore a făcut carieră.

Evident că rolul nu putea fi acordat decât unui mare actor pentru ca motorul cvasi-monologului să prindă forţă de persuasiune. Şi Clujul are un asemenea actor, mare, minunat, iubit şi preţuit, în persoana lui Anton Tauf. Astfel că rolul îi vine mănuşă, oferindu-i şansa unei autoevaluări la apogeul carierei. În rolul sufleorului evoluează mult mai tânărul Ruslan Bârlea, cu deferenţa necesară arătată unui maestru.


 
Deşi spectacolul demarează lent, cu ezitări care derutează spectatorul (şi poate e bine aşa), Tudor Lucanu prefaţează reprezentaţia cu o seamă de secvenţe filmate din spectacolele de tinereţe ale lui Anton Tauf proiectate acum pe un ecran. Fizionomia, şarmul, silueta şi vocea inconfundabilă a actorului răzbat din imaginile de acum 30 sau 40 de ani. Secvenţe din Macbeth, Femeia îndărătnică, Antoniu şi Cleopatra... Mărturii ale gloriei de altădată în competiţie cu trecerea timpului. Dar acum Actorul a ajuns la vârsta când trebuie să-şi dea jos toate măştile personajelor interpretate şi un fior te cuprinde la mărturisirea lui Tauf dintr-un interviu: La capătul fiecărui rol este marea ta singurătate. Iată-l pe Actor în faţa adevărului ultim, când măştile au căzut şi confruntarea cu sine e tulburătoare, inacceptabilă. De aceea caută să se agaţe... de alt rol, de acela al cocoşatului Richard al III-lea sau de monologul lui Hamlet, pentru că el tânjeşte după jocul pe scenă ca după viaţă. Chiar celebra replică din piesa shakespeareană Un regat pentru un cal e deturnată în Un regat pentru o replică. Şi cel considerat că e bun pentru a-i da replica (insinuare venită din Beckett), sufleorul, înţelege dificultatea în care se află şi caută să-l ajute, dar fără succes. Alcoolismul, memoria deficitară şi-au spus cuvântul. Doar orgoliul nu l-a părăsit. De unde reflecţia plină de amărăciune: Nimic nu e mai mort decât un actor mort. Numai un cunoscător apropiat al psihologiei actorului putea să surprindă atât de bine tertipurile de eschivare şi de acoperire în faţa repetatelor feste jucate de memorie. Scenaristul le-a evidenţiat iar Anton Tauf le-a nuanţat şi exploatat corespunzător. Sunt eschivele celui ce nu-şi acceptă îmbătrânirea, apelând constant la fantomele trecutului pentru a-şi acoperi neputinţele. De fapt, tronul regelui, fastuos, central plasat, pregătit pentru repetiţie, rămâne neatins. Adică inaccesibil în prezent. Iar recuzita pusă la dispoziţie (costume, coroană, săbii) sunt doar nişte reminiscenţe ale aceluiaşi trecut. Decorul şi costumele Adrianei Grand servesc ideea inadecvării cu noua calitate a personajului, doborât de alcoolism şi singurătate, coborât în hăul lăuntric.


 
Anton Tauf este actorul prin excelenţă care respiră prin toţi porii scena, teatrul, mirajul şi eclerajul acestei arte a triumfului şi a efemerului. Pe scena Teatrului Naţional clujean a jucat neîntrerupt din 1968, de când a păşit pentru prima dată pe ea. Nu e de mirare că, în 2013, Anton Tauf a primit Premiul pentru cel mai bun actor la cea de a XIX-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt de la Oradea. Un arc peste timp, o carieră glorioasă. O recunoaştere şi un omagiu aduse unui admirabil slujitor al teatrului.        



 Toate articolele despre Barrymore


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer