Rămânând la comparaţii, faţă de If... (r. Lindsay Anderson, 1968), de pildă, care ironiza cu şarm, cu un apetit gigantic, sistemul britanic de învăţământ, Jimmy e redundant, pentru că se înscrie în contextul general actual, al discursului anti-religios. E un film care ar fi fost binevenit acum şaptezeci de ani - când a murit Gralton, deportat fiind în prealabil în SUA -, pentru că atunci ar fi manifestat în contra curentului dominant. Acum, însă, e absolut nefolositor, iar bugetul, de şase milioane şi ceva de euro - care permite, fie spus, recrearea vizuală a interbelicului la sat -, nu atenuează construcţia neconvigătoare, în tuşe groase, a personajelor. Dintre acestea, evident că nu lipsesc eroul revenit din exil şi preotul tendenţios-pătimaş. E posibil ca, fiind un socialist convins, Loach să fi pompat, fără să îşi fi dat seama, în ideea unui cler rău şi retrograd, ceea ce dezechilibrează demersul şi îl face peste măsură de părtinitor. La fel de posibil e să o fi făcut conştient - oricare dintre variante duc la acelaşi rezultat, discutabil prin neverosimilitatea cadrului.
Pe lângă contextul general, Loach găseşte o poveste de dedesubt, pe care îşi fondează discursul, (pre)luată dintr-o presupusă viaţă a oamenilor obişnuiţi din acele locuri; el caută banalul, îl găseşte, dar îl estetizează şi îl manipulează masiv. Protagonistul şi celelalte personaje sunt legate de un anumit salon clădit cu forţe proprii, unde nonconformiştii din localitate se cultivă intelectual, cântă şi dansează. E un spaţiu al plăcerilor nevinovate, aflat în dezacord cu concepţia bisericească şi, deci, şi cu cea a preotului din sat. El este antagonizat peste măsură şi pus împotriva unui Gralton idolatrizat. Constructul acesta creează o discrepanţă prea mare, devenită hilară prin enormitatea ei, prin seriozitatea cu care e abordată. Cam asta e diferenţa dintre Lindsay Anderson şi Ken Loach: capacitatea de a disimula fin, de a folosi auto-ironie, înspre un tablou înfocat, dar totuşi echilibrat.