Pădure fără uscături nu există, iar Oscarurile nu fac excepţie de la regulă. Dacă însă ne-am pune în minte să trecem în revistă gafele de vot înregistrate de-a lungul celor 65 de ani de existenţă a celei mai importante sărbători cinematografice din lume, n-am şti nici măcar cu ce să-ncepem. Cu Pulp Fiction pierzînd în faţa lui Forrest Gump? Cu Dances with Wolves preferat în dauna lui Goodfellas? Cu deceniul al nouălea, în care s-au înghesuit cei mai mediocri cîştigători ai titlului de cel mai bun film, Out of Africa, Ordinary People, Driving Miss Daisy, Terms of Endearment, Chariots of fire şi Gandhi? Cu grindina de statuete care s-a abătut peste trilogia inelelor? Sau cu toţi acei coloşi - Alfred Hitchcock, Stanley Kubrick, Orson Welles, Martin Scorsese - a căror absenţă din palmaresul Oscarurilor e cel puţin ruşinoasă, dacă nu scandaloasă? Asta e. Mai bine ne concentrăm asupra ceremoniei de decernare însăşi.
În fiecare an, sîntem martorii unui moment jenant care fie ne lasă interzişi, fie ne face să ne răstim la televizor. Şi-avem de unde alege, slavă Domnului, din cele patru ore cît a ajuns să dureze spectacolul. Îi vom lăsa însă în pace pe Tom Hanks, Halle Berry, Sally Field şi Gwyneth Paltrow, ale căror discursuri - lacrimogene, incoerente, perplexe - de mulţumire sînt măcar genuine în penibilul lor. Şi le vom aminti doar în treacăt pe Nicole Kidman, declarînd, cu sobrietatea pe care o cerea climatul post 11 septembrie, că "Arta este importantă"; pe Juliette Binoche care, primind statueta pentru rolul secundar din The english patient, se umplea de ridicol, pretinzînd că, de fapt, veterana de Lauren Bacall trebuia să cîştige; şi-n fine, pe Eddie Murphy, care a sărit la beregata Academiei Americane de Film, acuzînd-o de ignoranţă la adresa talentelor venite pe filieră afro-americană - de parcă el ar fi luat o asemenea poziţie socială în comediile lui.
Acestea fiind zise, Zmeurica de Aur pentru cele mai jenante zece momente din istoria recentă a ceremoniei Oscarurilor merge la:
Roberto Benigni
În anul (1999) în care Shakespeare in love îl punea cu botul pe labe pe Soldatul Ryan, regizorul şi actorul italian s-a trezit nominalizat nu doar pentru Cel mai bun film străin (La vita e bella), ci şi pentru cel mai bun actor într-un rol principal. Nu comentăm, mergem mai departe. Compatrioata lui, Sophia Loren, a urcat pe scenă, a deschis plicul cu cîştigătorul pentru cel mai bun film străin şi a rostit, cu afectarea suculentă pe care numai italienii o au, un singur cuvînt: Roberto. În acel moment, a început nebunia. Cuprins de o frenezie rudă cu isteria, măscăriciul s-a urcat pe spătarele scaunelor, aproape călcînd în capul lui Spielberg, şi a făcut echilibristică pînă a ajuns la scenă, în uralele unei mulţimi interzise. A ţinut discursul în italiană şi engleză stricată, cu aerul senin că improvizează - cînd, de fapt, făcuse acelaşi lucru şi la Cannes, în anul anterior, şi avea să-l facă din nou atunci cînd a fost rechemat să fie încoronat şi ca cel mai bun actor.
James Cameron
Chiar dacă triumful din 1998 al Titanicului are detractorii lui, nu asta-i buba acum. Şi nici discursul de mulţumire al lui Cameron, care avea tot dreptul să se autointituleze "Regele lumii", citînd o replică din film. La urma urmei, Titanic a fost proiectul lui de suflet şi tocmai primise validarea efortului său. Culmea penibilului a fost atinsă în momentul în care regizorul a solicitat un minut de reculegere în memoria victimelor de pe vas. După nici 30 de secunde contrariante de tăcere, tot Cameron a fost cel care a deschis gura, punînd capăt pioşeniei pe motiv că producătorii show-ului ar putea fi iritaţi de prelungirea duratei - deja mamut - a ceremoniei. Cinism şi ipocrizie mai mari, mai rar.
Richard Gere
În fiecare an ştim că de ce ne temem mai mult nu scăpăm. Şi-anume, de discursurile politice spontane. Lăsîndu-i pe Michael Moore şi pe cuplul de scandalagii notorii Tim Robbins şi Susan Sarandon deoparte, terenul e deschis pentru ofensiva din 1993 a lui Richard Gere. Mare budist, mare caracter. Deloc satisfăcut de felul în care încercase pînă atunci să tragă un semnal de alarmă cu privire la ocupaţia chineză din Tibet, Gere a apelat la sensibilitatea hollywoodiană a publicului: "Mă întreb dacă acum ar putea avea loc un miracol, aşa ca-n filme, şi-am putea să ne unim cu toţii ca să transmitem toată dragostea şi preţuirea noastră lui Deng Xiaoping pentru ca acesta să retragă trupele din Tibet şi să-i lase pe oamenii de-acolo să trăiască liber." N-a fost nici un miracol.
Julia Roberts
Puteam băga mîna în foc pentru Oscarul ei, primit pentru Erin Brockovich în 2001. Dar nu această predictibilitate a fost cel mai iritant lucru, ci suficienţa cu care Roberts a pus stăpînire pe scenă, încăpăţînîndu-se să rămînă acolo cît mai mult, deşi în film apărea în fiecare cadru, iar lumea se plictisise de triumful ei încă dinainte să aibă loc. Atunci cînd orchestra a încercat să insinueze cîteva acorduri muzicale pentru a-i da de înţeles că i-a expirat timpul de emisie, Julia s-a răţoit la dirijor. Pentru ca răzbunarea ei să fie completă, în anul următor cînd s-a urcat din nou pe scenă pentru a anunţa Cel mai bun actor, n-a ratat ocazia de a-l taxa din nou pe dirijorul Bill Conti, cel care-i luxase discursul. Mai mult, i-a greşit şi numele, zicîndu-i Tom. După care, deschizînd plicul şi dînd peste numele lui Denzel Washington, primul lucru pe care l-a spus a fost: "I love my life." Aşa, să fie clar pentru toţi că între cei doi există o prietenie strînsă.
Marlon Brando
Satcheen Littlefeather, alias Maria Cruz, este actriţa indiană pe care Marlon Brando a trimis-o în locul lui la ceremonia din 1972, pentru a-i ridica statueta primită pentru The godfather. Asta era intenţia, iar cei prezenţi se consolaseră deja cu anomalia. Nimeni nu bănuia însă că tînăra neajutorată avea să urce pe scenă pentru a refuza statueta actorului în semn de protest pentru felul în care Hollywoodul portretiza în filme personajele amerindiene.
Dansul Albei-ca-Zăpada
Ne-am împăcat cu gîndul că trebuie să asistăm la nişte numere extravagante de coregrafie doar pentru că ele sînt măcar executate de profesionişti. Ferească însă sfîntul de reprizele care apelează la mişcările de scenă ale unor actori. În paranteză fie spus, Christopher Walken dansează bine, iar Kevin Spacey se descurcă binişor. De ce era însă nevoie să ne pricopsim cu împleticelile unor Telly Savalas sau Pat Morita? Mai mult, de ce a trebuit să îndurăm tortura de a-l vedea, în 1989, pe Rob Lowe aproximînd un dans cu o Albă-ca-Zăpada animată, într-o scenă ridicolă care ar fi trebuit să ne lecuiască de apetitul pentru producţiile Disney.
Baletele tematice
Ca să epuizăm aici capitolul coregrafic, nu trebuie uitat anul de graţie 1994, cînd premiile Academiei Americane de Film au fost dominate de un trio imparabil: Schindler's List, The Piano şi Philadelphia. Premiile s-au împărţit, zicem noi, echitabil, dar zău dacă temele grele ale filmelor amintite (genocidul, homophobia şi represiunea) mai aveau nevoie şi de o ilustrare în paşi de dans.
Paul Newman
Să ne-nţelegem: cu toţii îl iubim pe Paul Newman. Pentru filmele lui, pentru mariajul lui de invidiat şi pentru implicarea lui în proiecte caritabile. Dar noaptea în care a primit premiul umanitar Jean Hersholt aproape că a anihilat toate bunele noastre sentimente. În discursul lui, Newman a ţinut să spună că industria filmului e plină de oameni cu inima de aur şi că alegerea lor îl onorează. De parcă n-am şti cu toţii ce ipocrizie zace-n Hollywood. Lucrurile s-au agravat cînd Whoopi Goldberg a dat din cap ca un căţel de pluş, aprobînd declaraţia lui Newman şi invitîndu-i pe cei prezenţi să-şi strîngă mîinile. E lesne de înţeles de ce intervenţiile sarcastice ale lui David Letterman, care oficiase ceremonia din 1993, i-au adus critici.
Chris Rock
Chris Rock (ştim din Al cincilea element) vorbeşte mult. Foarte mult. O fi el un comic înnăscut, dar în seara lui 1999 cînd a prezidat ceremonia a dat chix. Cum controversa la ordinea serii era premiul de activitate pentru Elia Kazan, care-şi cîştigase o reputaţie paralelă de vînător de comunişti în perioada MacCarthysmului, Rock s-a crezut spiritual cînd a spus: "Ştiţi că lui De Niro nu-i place Kazan. De Niro îi detestă pe turnători." Ultima replică era din Goodfellas, numai că nu eram la un quiz show. Inclusiv detractorii lui Kazan s-au înfiorat la auzul ororii. Umilirea lui Rock n-a fost completă decît atunci cînd De Niro a urcat pe scenă pentru a prezenta premiul lui Kazan.
Cher
Comentatorii ceremoniei se împart în două categorii: cei care discută filmele şi cei care analizează croielile ţoalelor. Frenezia vestimentară care le cuprinde pe staruri înainte de seara cea mare nu face decît să dea apă la moară celor din urmă. Limbii lor ascuţite le-au căzut victime, pe rînd, Celine Dion, cu sacoul ei alb închis la spate, Bjork, cu rochia ei de lebădă, şi Gwyneth Paltrow, cu acel top neverosimil de transparent. Dar regina încoronată a show-urilor de aproape fiecare an rămîne Cher. Ambiţia ei de-a scoate tot ce-i mai rău din gura analiştilor de modă nu e depăşită decît de încrederea nemărginită şi plăcerea perversă pe care o afişează îmbrăcată în cele mai imposibile ţinute. Pentru Cher, provocator rimează cu prost, iar gustul ei în materie de ţoale are, în opinia unora, un rival la fel de competitiv: însăşi Academia, care i-a oferit cel mai inadecvat accesoriu din garderobă, un Oscar al ei şi numai al ei, pentru rolul din Moonstruck. Ei bine, cu asta nu sîntem de acord.