Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aferim!

Haida, bre - Aferim


Cristina Zaharia

Port.ro, martie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Radu Jude, la cel de-al treilea său lungmetraj, după premiatele Cea mai fericită fată din lume şi Toată lumea din familia noastră, lasă minimalismul modern al Noului Val în pace şi atacă istoria, anul 1835, cu toate vorbele şi obiceiurile lui. Iar încercarea sa s-a dovedit fastă, dovadă şi Premiul de la Berlin 2015, Ursul de Argint pentru regie. Mergeţi să-l vedeţi, are multe să vă spună.
 
Sunt câteva pelicule alb-negru care au fost puncte de cotitură în cinematografia românească, ieşirea din rând. Reconstituirea, Pădurea spânzuraţilor, Moromeţii au fost acel "altfel" de cinema.
 
Însă filmul lui Jude nu este numai diferit de orice de până acum, are plesnetul de bici, ironic, cinic şi gălăgios de la Django al lui Tarantino. Pentru că la fel ca acolo, Sudul iese la atac şi la lumină, cum nu s-a mai văzut astfel.
 
Sudul tradiţionalist avem şi în filmul lui Jude şi tot ca la filmul american şi sclavi, fără răzbunarea de acolo însă. Este un film de acţiune în Ţara Românească, este un Sud prăfos şi sărac, cu multe etnii şi mulţi stăpâni, un Sud străbătut călare dinspre Caracal şi Craiova spre Bărăgan. Şi casele strălucitoare, spoite cu var sau culele cu pridvoarele lor cu coloane şi muşcate, ca şi peisajul pe care rătăceşte privirea sunt rame plastice pentru acest savuros amestec ca de cozonac al atâtor etnii ale zonei. Cu limbajele lor, cu porturile lor populare, cu obiceiurile pământului. De la perfectul simplu oltenesc la limba romani, prin cea grecească sau turcească, aluatul acestui pământ al Bizanţului.
 
Filmul lui Jude este o poveste rurală din România profundă, un drum (mai mult sau mai puţin) iniţiatic, un road-movie, un western-mămăligă. Este povestea unui zapciu bătrân şi obosit, bolnav şi beteag de un picior, care are o misiune şi nu se lasă până nu o îndeplineşte, ca să placă boierului, ca să-şi respecte cuvântul dat. El străbate filmul şi povestea călare, însoţit de feciorul său, pe care îl pregăteşte pentru a trece în armata nouă, de dorobanţi. Este lupta lui pentru banii care să-i ajute băiatul să aibă o viaţă mai bună. Compromisul lui.
 
Iar zapciul de aici nu are nimic în comun cu vreun personaj din filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, nici cu vreun cadru din filmul romantic cu Adrian Pintea cu costumele alea curate şi călcate, nici măcar scheme sau rezolvări de la Mircea Drăgan. Poate, ca rigoare şi sinceritate ori furie, văr de departe cu Răscoala lui Mircea Mureşan.
 
Folosirea alb-negrului nu este numai o necesară găselniţă pentru aerul de epocă. Imaginea lui Marius Panduru, cu cadrele largi, când lumina arde lăptos peste văile cu ierburi înalte, devine poetică, atemporală. Lipsa aproape în totalitate a prim-planurilor, distanţa pe care se perindă personajele aduc şi ele convingător istoria. Un letopiseţ în imagini. Excepţionala documentare, ca şi grija pentru detaliile costumelor, a velinţelor şi covoarelor de pe cai, de pe pereţi ajută toate, graţie alb-negrului, pentru o mai mare focalizare a atenţiei pe cuvânt, pe acţiune. Ochiul nu rătăceşte pe verdele pădurilor şi nici nu se lasă fermecat de privirea albastră a zapciului sau de broderiile înflorate ale costumelor populare gorjean-argeşene.
 
Peisajul, aproape al treilea personaj, adună frumuseţile lui. Stânci şi dealuri cu cruci în creştetul de gorgane, cu nimic mai prejos de plasticitatea canionului american. Jude reuşeşte chiar un canion românesc, o geografie a filmului, o optimă adunare a reliefului în cadru.
 
Toţi ştim filmele cu Draga Olteanu şi Jean Constantin ca ţigani nostimi la conac. Vorbăreţi şi descurcăreţi. Erau detalii comice şi culoare locală, să zicem. Ei bine, să vedeţi culoare locală aici. Prea puţini ştiu că marginile de sate, acele zise "ţigănii" din orice judeţ, că satele de ţigani din jurul fiecărei mănăstiri au apărut după dezrobirea lor, care au rămas pe loc, după ani când au muncit pe pământurile mănăstirilor. Filmul acesta aduce în prim-plan nu chipuri de protagonişti, ci o întreagă etnie, cu suferinţele şi istoria ei. Acesta este marele merit al tânărului regizor, sondarea sa în trecut, chemarea la înţelegere, dacă nu la toleranţă. Ne plac ţiganii efervescenţi de la Loteanu ori Kusturica, fustele înflorate şi creţe, pălăriile şi mustăţile, codiţele împletite peste urechi, cântecele şi pofta lor de viaţă. Nu am avut niciodată timp să aflăm ce e mai departe de cei care şi-au păstrat limba şi obiceiurile.
 
Interesant la filmul lui Jude este şi faptul că nimeni nu e cine pare, nimeni nu e doar rău sau doar bun. Ţiganul prins că s-a iubit cu boieroaica munceşte ca nimeni altul, de aceea a fost cumpărat şi vândut. O lume a snoavelor, a superstiţiilor, a lucrurilor învăţate din mers, în doar doi timpi, după ureche. Nici preotul nu e un sfânt cu duhul blândeţii, dar nici boieroaica de aici nu umblă în catifele şi mătăsuri ca Domniţa Ralu. Jude se amuză să n-i arate pe toţi pe oală sau în situaţii ingrate, nefardate, departe de poza pudică a ecranizărilor de până acum.
 
Toma Cuzin, ca ţigan atârnat aproape tot filmul pe cal şi văitându-se, Teodor Corban, zapciul senior cu obedienţa funcţiei, Alexandru Dabija, în rolul boierului răzbunător, Mihaela Sîrbu, cucoana bătută care zace plânsă în pat, Victor Rebengiuc, ţăranul român sărac bătut că ia apărarea ţiganului - vârfurile filmului, performanţe actoriceşti, fiecare în parte cu talentul lui, şlefuind faţetele unei mentalităţi din secolul XIX.
 
Filmul are poezie şi umor, are tensiune şi momente dramatice, suflu epic, ştie isteţ să arate obolul şi mita dată la toţi şi să vorbească neapăsat de realitatea românească aşa cum a fost, aşa cum e.
 
Vremurile vin cu picioarele goale, cu straturile sociale care se înjură unul pe altul, cu muzica lăutărească cu cobză a lui Anton Pann, cu geamparale şi manele (frumos că au apelat la cei de la "Trei parale"), cu bisericile (ce scenă frumoasă e cea de interior, când zapciul se închină smerit şi aprinde lumânare). Iată câştigătorul la aproape toate Premiile Gopo 2016.
 
Cele două personaje principale de aici, zapciul şi fiul, ca eroii western-urilor clasice, vin de niciunde şi se îndreaptă spre nicăieri în zări numai de ei ştiute. Însă între aceste două coperte e un mic episod dintr-o realitate pe care trebuie să o vedeţi. În sala de cinema. Că sunteţi sau nu din Sudul acesta negricios.




 Toate articolele despre Aferim!


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Top 5 filme distribuite în 2015, Irina Trocan
 Play Aferim! la Plai, 2015, Marian Rădulescu
 După dealuri şi Aferim! accesibilizate pentru nevăzători, Marian Rădulescu
 Aferim, Radu Jude!, Larisa Turea
 Un film palimpsest despre supunere socială - Aferim, Iulia Popovici
 Toate articolele despre Aferim!


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer