Vînător alb, inimă neagră - American Sniper

Adaptat de regizorul Clint Eastwood după autobiografia lui Chris Kyle - un puşcaş marin avînd la activ 160 de omoruri în cadrul războiului din Irak -, American Sniper este cel mai mare succes de public din viaţa lui Eastwood (aproape 85 de ani, dintre care aproape 45 dedicaţi regiei) şi totodată filmul său cel mai controversat. Pe de-o parte, actorului de comedie Seth Rogen i-a amintit de Stolz der Nation / Mîndria naţiunii - filmul (inexistent în realitate) de care se bucură însuşi Hitler (căci e despre un trăgător de elită din armata lui) în Inglourious Basterds al lui Tarantino. Pe de altă parte, critici americani ca Richard Brody sau J. Hoberman, ale căror opţiuni politice manifeste nu-i predispuneau la prea multă empatie cu o reprezentare glorificantă a intervenţiei americane în Irak, au luat apărarea filmului, argumentînd că, în reprezentarea lui Eastwood, viaţa şi faptele lui Kyle apar ca tragice şi nu ca glorioase. La noi, o pledoarie în apărarea filmului a schiţat, pe Facebook, Victoria Stoiciu, potrivit căreia American Sniper invită spectatorul să se întrebe care e diferenţa dintre un psihopat şi ceea ce numim convenţional un "erou": "Este eroismul o instrumentalizare politică a unei inadaptări structurale la cotidian, o canalizare a agresivităţii excesive, o formă de fanatism?" În schimb, cel mai amplu act de acuzare întocmit acestui film în limba română e, probabil, cel semnat de Florentin Ţuca pe site-ul Adevărul, unde, deşi concede că American Sniper "lasă, într-un ungher, un locşor de dezbatere" pe aceste teme, precum şi pe tema sindromului posttraumatic care-i afectează pe soldaţii lăsaţi la vatră, criticul găseşte că asemenea aere vag-autointerogative sînt neglijabile pe lîngă omisiunea cineaştilor de a chestiona motivele prezenţei americane în Irak şi pe lîngă rasismul de care se fac vinovaţi în reprezentarea localnicilor.

E evident că American Sniper - la fel ca multe alte filme de Eastwood - intră într-un dialog pe deplin conştient cu mituri americane precum acela al cowboyului sau acela al vînătorului. Ce nu e chiar atît de evident în cazul acestui film e în ce măsură se mulţumeşte să le evoce şi în ce măsură le inspectează critic. Kyle (Bradley Cooper) e un texan crescut cu Biblia şi puşca - după cum vedem într-o serie de flashback-uri, printre care o scenă cu el şi fratele său copii, învăţaţi de tatăl lor că oamenii se împart în oi, lupi şi cîini de pază, cea de-a treia condiţie fiind cea spre care se cuvine să tindă. După cum atrage atenţia Victoria Stoiciu, în timp ce Florentin Ţuca pare să uite, faptul că acest discurs e clar prezentat ca influenţînd viaţa protagonistului nu înseamnă că e prezentat şi aprobator (tatăl se impune ca o prezenţă nu neapărat plăcută, scrîşnit-ameninţătoare la adresa copiilor), deşi cultura în care se formează Kyle, cu familismul şi religiozitatea ei, cu muzica ei country şi armele ei de foc, nu e în nici un caz luată de sus. (Ce e fenomenal la Eastwood e capacitatea lui de a fi simultan - deşi nu neapărat în acelaşi film - pe lungimea de undă a Festivalului de la Cannes şi a Americii "profunde".) Filmul sugerează că, dincolo de sentimentul misiunii de cîine de pază (pe care i-l inculcase tatăl lui) şi dincolo de reacţia sa de indignare la atentatele cu bombă din 1998, împotriva ambasadelor americane din Nairobi şi Dar es Salaam, şi apoi la atentatul din 11 septembrie 2001, protagonistul avea nevoie de un război care să pună ordine în viaţa lui, să-i dea acesteia un sens - pînă atunci îl vedem trăind oarecum fără căpătîi, concurînd ici-colo în rodeouri, descoperind că o iubită îl înşela etc. În Irak, el dezvoltă o obsesie de a se duela - ca în Far West - cu un fel de omolog de-al său din tabăra cealaltă, fost campion la tir. Tot ca în Far West, localnicilor - "indienilor", cum ar veni - li se spune "sălbatici". Problema - foarte gravă - e că, prin felul în care-i reprezintă pe localnici, filmul nu depăşeşte prin nimic această viziune a soldaţilor americani asupra lor, ci o confirmă la tot pasul. Kyle nu se duelează doar cu acel dublu al său, campion de tir, care-i seamănă prin faptul că şi el ucide "curat", ci şi cu un terorist poreclit "Măcelarul", care ucide respingător. Ceilalţi localnici n-or fi, ca el, întrupări de action movie ale "răului pur", dar cine nu e terorist sau complice cu teroriştii e măcar fricos; nici copiii nu sînt inocenţi. Interesul pentru traumele psihice ale soldaţilor americani nu e dublat de nici o sugestie cum că ocupaţia lor ar putea fi şi ea traumatizantă pentru cei ocupaţi. Nu că filmul ar acorda prea mult spaţiu costurilor psihice suportate de Kyle: revenit de pe front, acesta are oareşice dificultăţi în a se reajusta la viaţa de civil (nu-şi poate "închide" sau "da la mic" reflexele de luptător - e atent la tot ce mişcă în jurul lui, gata oricînd să atace), dar e prezentat ca depăşindu-le destul de uşor, pentru a ajunge el însuşi să facă terapie cu alţi veterani. Cît despre faptul că sfîrşeşte - cum s-a întîmplat şi în realitate - prin a fi ucis de unul dintre aceştia, Eastwood nu scoate nimic din acest deznodămînt ironic; doar îl relatează - sec. Cu excepţia urmăririi cu încetinitorul a glontelui care-i vine de hac dublului terorist al lui Kyle, întregul stil de mizanscenă al lui Eastwood e mai curînd sec decît bombastic, deşi peripeţiile lui Kyle în Irak sînt vizibil dramatizate astfel încît să corespundă cerinţelor unui film de acţiune palpitant. Palpitant poate fi. Cu interogarea plăcerilor la care invită - şi care sînt mai mult decît dubioase în conjuncţie cu subiectul lui - stă mult mai prost, deşi emite pretenţii cum că ar fi şi interogativ. Un susţinător de cursă lungă al Partidului Republican, Eastwood are la activ filme - de la White Hunter Black Heart (1990) pînă la J. Edgar (2011) - care-l recomandă ca pe un conservator cel puţin atipic. American Sniper e însă mai aproape de Heartbreak Ridge - un divertisment din epoca Reagan (1986), cu puşcaşi marini invadînd Grenada.