mai 2015
Oscar şi Tanti Roz
Doamna Oana Pellea şi Marius Manole au fost invitaţi la Librăria Humanitas de la Cişmigiu pentru a vorbi despre spectacolul Oscar şi Tanti Roz, în cadrul clubului de lectură destinat copiilor cu vârste cuprinse între 12 şi 14 ani. Cartea Oscar şi Tanti Roz de Eric Emmanuel Schmitt este disponibilă la Editura Humanitas Fiction, originalul în limba franceză fiind tradus în 37 de limbi, printre care şi româna. În România prima versiune scenică a cărţii este realizată de Chris Simion, iar spectacolul Oscar şi Tanti Roz se joacă din 6 martie 2010 la Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu. Din anul 2002, anul apariţiei cărţii, s-au făcut 97 de spectacole Oscar şi Tanti Roz în teatrele din lume, dar şi un film Oscar et la Dame Rose, regizat de însuşi autorul francez. De curând Humanitas Multimedia a lansat audiobookul Oscar şi Tanti Roz în lectura lui Marius Manole, aceasta fiind iniţial înregistrată de Florian Pittiş.

Într-o atmosferă jovială, prietenoasă şi foarte proaspătă ce a durat mai bine de un ceas, Doamna Oana Pellea şi Marius Manole au răspuns întrebărilor adresate de către copiii de la clubul de lectură Fanbook.


Scenele din Oscar şi Tanti Roz sunt dificile fizic sau moral?
Doamna Oana Pellea: Sufleteşte este un exerciţiu foarte greu. Să treci de la râs la plâns, să râzi când ai lacrimă în ochi, să încerci să dăruieşti emoţie două ore şi jumătate, fără să devină patetic, fără să devină emoţie arătată, ci emoţie adevărată, e un exerciţiu greu şi frumos. E bază de meserie de actor. Partea frumoasă a meseriei e este să ai un balans extraordinar între râs şi plâns. De la Nichita Stănescu încoace, de la Râsu' plânsu', mi se pare că asta este cea mai frumoasă definiţie a unui actor.

Aţi simţit vreodată că vreţi să renunţaţi după o piesă foarte grea, cu un timp petrecut foarte lung pe scenă, fără pauză?
Doamna Oana Pellea: Am simţit întotdeauna nevoia de a fugi de pe scenă dacă spectacolul era prost. Dar pe mine m-a ajutat bunul Dumnezeu şi nu am existat până acuma în nici un spectacol în care nu am crezut. Nu am existat în spectacole pe care nu le-am iubit şi în clipa în care iubeşti, nu mai e greu. În clipa în care faceţi lucruri pe care le iubiţi, unde simţiţi că sunteţi voi, în întâlnire cu voi, unde aveţi pasiune şi drag, lucrurile nu mai sunt grele. Ar trebui ca fiecare dintre voi, să vă ajute bunul Dumnezeu, să vă urmaţi visul, nu un vis impus. Lucrurile sunt mult mai simple atunci.
Marius Manole: Mie mi s-a întâmplat să vreau să renunţ, dar nu din cauza dificultăţii rolului, ci din cauză că am acceptat un lucru, pe care după aceea nu aş fi vrut să-l mai fac. Nu e aşa o dramă să greşeşti în viaţă. La spectacolul acesta înainte să intru îmi pun întrebarea: De ce nu m-am făcut eu chelner?

Dorina Chiriac, care se află în sală: Pentru că nu ştii să duci tava!
Marius Manole: Există un soi de responsabilitate, care uneori, în cazul acestui spectacol, te copleşeşte. Noi suntem deja în scenă când dumneavoastră intraţi în sală, şi vă auzim intrând, vă auzim paşii, vă auzim vorbind, vă auzim respiraţia. Ni se spune că sala e vândută şi atunci noi stăm micuţi acolo în culise şi ne gândim şi ştim că toţi oamenii ăştia au venit cu ochii cât cepele şi cu sufletele deschise să vadă o poveste şi să plece de la teatru cumva modificaţi, cumva emoţionaţi, mai uşori, mai buni, să înţeleagă nişte lucruri. Toate astea stau pe umerii noştri şi uneori responsabilitatea e atât de mare şi te copleşeşte atât de tare că ai vrea să fugi. Adică te gândeşti dacă tu ieşi de pe scenă şi pleci treci aşa prin public şi pleci acasă... Ce ar putea să mi se întâmple?
Doamna Oana Pellea: Nimic... Aş juca eu tot!
Marius Manole: Pentru că nu vreau totuşi să joace tot doamna Oana Pellea, trebuie să amintim că în acest spectacol mai sunt două minunate actriţe care se numesc Cristina Casian şi Antoaneta Cojocaru.

Aceasta prietenie dintre Tanti Roz şi Oscar există şi în realitate?
Marius Manole: Normal că există. Fără asta nici nu am putut face spectacolul. Sunt spectacole pe care le faci pur şi simplu şi sunt spectacole care funcţionează ca nişte întâlniri. Pentru noi acest spectacol a fost o întâlnire minunată. Înainte de spectacol nu apucăm să vorbim, dar ne întâlnim în scenă şi prin acest spectacol spunem o groază de lucruri despre noi, iar la finalul spectacolului ştim cum suntem, nu noi cu personajele, ci cu noi, cu vieţile noastre. Ştim dacă suntem mai trişti, mai obosiţi, dacă avem o perioadă mai bună, mai fericită, astea se citesc în ochii noştri. La finalul spectacolului noi ştim cât de bine suntem noi ca oameni. Aşa funcţionează comunicarea în acest spectacol. Prietenia noastră se continuă de fiecare dată de acolo de unde o lăsăm.

Cum faci să te prefaci bolnav?
Marius Manole: Ca actor, încerci să te foloseşti de momentele din viaţa ta care se aseamănă cu ceea ce se întâmplă cu personajele pe care le joci. Sigur că am avut momente în viaţă când mi-a fost foarte rău fizic. Am avut o gripă foarte mare, dureri de cap, dureri de oase. Pe tine te-a durut vreodată capul? Da? Ei, dacă acum ai avea de jucat un copil pe care îl doare capul ai ştii cum să faci. Aşa lucrăm şi noi prin analogii cu personajele noastre. Sigur că e un fel de a te preface, că nu ţi-e rău ţie în clipa aia, dar noi ne folosim de imaginaţie. Imaginându-ţi că eşti copilul acela încerci uşor să intri în starea în care e el, îţi aduci aminte cum îţi era ţie când îţi era rău şi încerci să ajungi la un soi de adevăr al tău.

Cum trăieşte Tanti Roz după ce Oscar ajunge în cer?
Doamna Oana Pellea: Cred că trăieşte mult mai bogată şi mai din plin decât înainte de a-l cunoaşte pe Oscar. Cred că a învăţat lecţia asta, că fiecare secundă contează. Cred că nu-şi mai îngăduie să fie ciufută. La final ea spune: O să continui să fiu o doamnă în roz, dar nu o să mai fiu niciodată Tanti Roz. Am fost doar pentru el. Cred că nu e aşa. Cred că are forţa să mai fie Tanti Roz pentru un alt Oscar. Eu când mi-am pierdut părinţii mi-a spus preotul că am doi rugători în cer. Îl are şi Tanti Roz pe Oscar rugător în cer şi o ajută de acolo de unde e el.

Ne-aţi vorbit mai devreme despre destin, care a fost momentul când aţi decis să-i urmaţi paşii tatălui dumneavoastră, Amza Pellea?
Doamna Oana Pellea: Nu a fost o alegere. Aşa a vrut chiar Dumnezeu. Eu mă pregăteam pentru matematică şi pentru chimie, la care eram foarte bună. Am fost şi la olimpiade. A fost un spectacol la liceu în clasa XXI-a în limba franceză. Eu am vorbit franceza înainte de a vorbi limba română, acasă, cu bunicii mei. Profesoara de franceză vroia costume de teatru şi ca să ajungă la tata, mi-a propus mie un rolişor de două replici. Intram în scenă şi spuneam Oui, papa. Non, papa. Mie nu-mi plăcea meseria asta deloc, pentru că eram geloasă pe ea, că tata nu era acasă din cauza asta şi nu suportam nici mirosul de fard. Aşa că am intrat în scenă cu toată scârba de care eram capabilă şi când am spus replicile acelea două toată sala a început să râdă şi m-am întors spre ei şi au început să râdă şi mai tare, iar eu am ştiut în clipa aceea că mi s-a schimbat viaţa.





De: Eric-Emmanuel Schmitt Regia: Chris Simion Cu: Oana Pellea, Marius Manole, Antoaneta Cojocaru, Cristina Casian

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus