Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Nesomn

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Asociaţia Narcolepticilor Anonimi - Nesomn la Undercloud, 2016


Beatrice Lăpădat

august 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În substanţa rarefiată a nopţii, visătorul tulbură ordinea lumii prin violenţa propriilor proiecţii corporale. Corpul-infractor se detaşează de toate limitele diurne pentru a-şi formula în vis o contra-realitate a pulsiunilor şi contorsiunilor, într-o multiplicare până la delir în corpul celuilalt sex, în materialitatea care umple spaţiul şi, finalmente, în însuşi spaţiul cu care se confundă. Insomnie clinică, (ne)somn al refuzului vieţii sau al morţii, reverie sau narcolepsie.

Nesomn, spectacolul tânărului coregraf şi dansator Arcadie Rusu, s-a jucat la Centrul Naţional al Dansului duminică, 5 aprilie 2015, într-o sală arhiplină, atât de plină încât, judecând după agitaţia inerentă de dinaintea începerii spectacolului, cu greu ţi-ai putea imagina nu doar o linişte absolută, ci şi acea tăcere consensuală şi ritualică prin care spectatorul îi creează dansatorului contextul cel mai favorabil expunerii. Şi totuşi, s-a întâmplat: tăcere tensionată, respiraţie la unison şi încleştare simultană pentru ca Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Judith State, Ştefan Lupu, Galina Bobeicu şi Elisabeta Mihai să-şi execute manifestul insomniac.


Creaţia coregrafică a lui Arcadie Rusu se joacă pe scenele din ţară încă din 2010, fiind prezentată şi în cadrul unor festivaluri de dans din Anglia sau Franţa. Şi nu este greu de înţeles de ce, la aproape cinci ani de la premieră, Nesomn încă umple sălile şi este aşteptat cu nerăbdare de un public extrem de variat. Folosind un limbaj gestual complex, pe alocuri criptic şi visceral, s-ar părea că Nesomn satisface nu atât nevoia publicului de a se pierde într-o serie de imagini pătrunzătoare şi "frumoase" (pentru că ele sunt multe în spectacolul lui Arcadie Rusu, indiferent cât de tradiţională sau de laxă este înţelegerea acestui calificativ hiperuzat), cât nevoia de a accesa necunoscutul, simţindu-se, în acelaşi timp, ocrotit şi în siguranţă în şi prin carnalitatea artistului.


De la duetul lui Arcadie Rusu cu Ioana Marchidan până la convulsiile istovitoare ale actorului-dansator Ştefan Lupu, Nesomn, aşa cum o spune şi titlul, se sustrage letargiei insomniace neputincioase, exaltând, în schimb, nesomnul ca poziţie activă. Coregrafia susţinută de dansatori construieşte cu voluptate un scenariu paralel cotidianului, corpul fiind condus către extreme pe care lumina zilei şi dinamismul exteriorităţii nu le vor putea accesa niciodată. În prima secvenţă coregrafică, Ioana Marchidan îşi asumă complet o prezenţă hipnotică, lăsându-se mai degrabă umplută de puritatea spaţiului decât umplându-l ea prin volumul propriei materii. Viziunea corpului electrocutat, care pare să fi cunoscut toate transgresiunile violentării, contrastează percutant cu figura de icoană mută care îşi aşteaptă martiriul. Stimulii generaţi de asaltul partenerului, în persoana lui Arcadie Rusu, epuizează gradual corpul-manechin al celei căutate, într-un joc al seducţiei finalizat cu denudarea totală şi, deci, cu sacrificarea inevitabilă a Ei.


Intervenţia ludică a Galinei Bobeicu are efecte eliberatoare după tensiunea care radiază spre public în timpul primului duet, aceasta înfâţisându-se înaintea privitorilor pe tocuri, într-o rochie roşie care îi acoperă nu doar corpul, ci şi chipul. Mai degrabă asimilabilă unui circ grotesc prin acest moment decât cadrului funest marcat de Ioana Marchidan, Galina Bobeicu întinde dimensiunile nesomnului către un alt circuit, în care corpul îşi redescoperă şi recucereşte potenţialul subversiv.

Curgerea lirică este, însă, curând reluată de un alt duet la fel de memorabil, cel al lui Ştefan Lupu cu Judith State, aceasta din urmă propunând, la rândul său, un alt tip de încarnare a femininului. Viguroasă, cu membrele în alertă, anunţând când prada, când prădătorul, partenera lui Ştefan Lupu îşi obscurizează chipul de-a lungul a numeroase momente, focusul privirii spectatorului fiind setat cel mai adesea către partea inferioară a corpului. Încleştată şi apărată de o masă musculară riguros lucrată, pe care nu se întrezăreşte nicio imperfecţiune, Judith State este cu atât mai emoţionantă când îşi expune facialitatea, fie că alege ea, fie că este purtată inconştient în acea direcţie prin natura aceluiaşi joc al seducţiei. (Şi este de ce nu, reconfortant pentru spectatorul copleşit de acest corp războinic să întrezărească pe genunchiul artistei un semn discret care pare să mascheze o mică rană sau o posibilă contuzie. În relaţia dansator-receptor, forţa fizică şi sculpturalitatea ne despart, dar fragilităţile noastre comune se dovedesc a fi mult mai ataşante). Punctul culminant al acestei interferenţe îl constituie momentul în care felina misterioasă încarnată de Judith State este adusă în aceeaşi zonă a expunerii totale ca persona Ioanei Marchidan - în final, nu doar faţa, ci întregul tors îşi dezvăluie epiderma şi se amplasează pe acelaşi teritoriu posibil letal, la graniţa dintre sacrificiu benevol şi devorare de către Celălalt.
 

Ştefan Lupu este un partener pe măsură în această coliziune a energiilor devoratoare, valorificându-şi - pentru a câta oară? - forţa inepuizabilă şi formulele mereu reinventate ale corporalităţii, indiferent de contextul artistic în care se află (s-a întâmplat că am avut ocazia să îl văd, chiar cu o seară în urmă, pe 4 aprilie 2015, ca actor în rolul unui playboy infatuat şi semidoct în premiera lui Horia Suru de la Teatrul Foarte Mic, Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike).  Mizând pe o solicitare fizică aflată între auto-agresare şi transgresare, Ştefan Lupu este şi de data aceasta convingător în reprezentarea unei masculinităţi decise, dar nu mai puţin vulnerabile. Fie că veghează / bântuie silueta Ioanei Marchidan de pe cataligele sale care creează un tablou suprarealist de o extraordinară puritate, fie că luptă de la egal la egal cu Judith State sau că îşi descompune singur contururile în apă într-una dintre cele mai neliniştitoare apariţii, Ştefan Lupu este consistent din punctul de vedere al prezenţei scenice atât ca partener, dar mai cu seamă în solo-uri. Aici, fuziunea dintre violenţă şi lirism îi face imposibil de catalogat performanţa coregrafic-actoricească.


Galina Bobeicu şi foarte tânăra Elisabeta Mihai creează, în duetul lor atent calibrat, o serie de imagini în care feminitatea este reluată în termenii unei autonomii complete faţă de orice raportare la o entitate masculină. Într-un duo în care măştile materne şi filiale devin din ce în ce mai mult interşanjabile, cele două dansatoare fac din apariţia lor depăşirea oricărei demonstraţii de anduranţă. Nici animale sălbatice, nici sfinte posedate, în afara luptei pentru dominaţie, Galina Bobeicu şi Elisabeta Mihai se profilează mai degrabă ca plante subacvatice care se susţin reciproc pentru a avansa către lumină. În schema corp matern vs. fetus, proiecţie onirică vs. densitate carnală, dansatoarele se plasează pe poziţii egale într-un sensibil dans al devenirii.


Atunci când nu este partenerul vreuneia dintre dansatoare, Arcadie Rusu apare printre figurinele care îi urmează coregrafia în ipostaza unui Apollo înfrăţit temporar cu Dionysos: muzica lentă şi halucinatorie emanată de saxofonul său nu aparţine cu certitudine nici nopţii, nici zilei. Aşa cum nu se ştie nici dacă apariţiile sale imprevizibile în scenă repară dezordinea instalată de marionetele lăsate în voie sau legitimează definitiv anti-ordinea ca principiu suprem. În ultimele minute, scena în care se reunesc toţi dansatorii este brusc populată de corpuri până acum contaminate nu de substanţa perimetrului de joc, ci de corpul spectatorilor. Apărute din masa privitorilor, câteva persoane anterior selectate şi antrenate ies din public pentru a reintensifica fantasmele visătorului.

Fără a se agăţa în niciun moment al structurii coregrafice de concepte din Freud, Jung sau Lacan, Arcadie Rusu creează un revers al psihologizării, respingând semnificaţiile deja clişeizate ale visului şi universurilor nocturne. Demersul este cu atât mai inteligent cu cât coregraful dispune în scenă numeroase obiecte şi figuri care pot fi circumscrise psihanalizei - de la apă şi urmele de sânge, trecând prin rochia roşie care acoperă chipul sau veşmintele albe cu aer victorian, până la saxofon ori catalige - dar toate acestea se sustrag în mod fericit ştiinţei prin coerenţa organică a spectacolului, complet indepedentă faţă de orice astfel de imersiune teoretică.


Unul dintre atuurile care fac din Nesomn un produs artistic de impact se referă nu doar la ce se întâmplă în scenă, ci şi la felul în care este antrenată reactivitatea perceptivă a spectatorului. Pe cât de solicitată, pe atât de bulversată este atenţia acestuia, provocată să fie nu pur şi simplu distributivă - într-un sens în care ar rămâne, în ultimă instanţă, tot pasivă - ci efectiv prezentă cu aceeaşi eficienţă a corpurilor dansatorilor. Cu priceperea unui creator care îşi simte în egală măsură şi dansatorii cu care lucrează, şi spectatorii pentru care lucrează, Arcadie Rusu mută constant focusul privirii către alte şi alte coordonate spaţiale, sfârşind, însă, prin a face din fiecare colţ al scenei un centru la fel de puternic. Distributivitatea privirii este, deci, ghidată spre o progresie prin care recuperează de fiecare dată însuşi ritmul corpurilor dansante.

Dacă interacţiunea dintre artişti se situează, în general, fie pe linia dintre dominare şi capitulare, fie pe linia unei suprapuneri consimţite, spectatorul este şi el prins în cursa somnambulică a acestora. Atunci când se intersectează, corpurile în mişcare "fură" cu voluptate asumată din celălalt, iar căderile şi salturile pe care aceste deplasări le declanşează îi revin spectatorului. Acesta resimte în mod raţional nevoia de a salva şi de a prinde corpul narcoleptic care, inconştient, se supune riscurilor încontinuu fabricate de el însuşi.

Prin Nesomn, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Judith State, Ştefan Lupu, Galina Bobeicu şi Elisabeta Mihai compun un adevărat teatru al existenţei nocturne în corp. Ludic, dar şi mutilator, tandru, dar şi punând în joc pericole mortale, Nesomn decupează o sferă nocturnă care are mai puţin de-a face cu misterul şi insondabilul, cât cu mişcarea nesupusă a unui corp-infractor, corp-delict, strecurat pe furiş prin ordinea lumii pentru a dansa cu totul altfel decât o permit preceptele diurnului. O călătorie tulburătoare din care spectatorul, deşi nemişcat, iese epuizat şi hăitut de corpul muşcat de noapte al dansatorului.


 

 Foto: Dani Ioniţă






 Toate articolele despre Nesomn
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2016


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Galerie foto - Nesomn, Dani Ioniţă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer