Observator Cultural / aprilie 2015
Visul unei nopţi de vară
David Doiashvili este un regizor gruzin, director al Teatrului Muzical şi Dramatic din Tbilisi. Pînă vineri, 27 martie 2015, nu-i văzusem nici un spectacol. Atunci, în Festivalul Reflex, de la Sfîntu Gheorghe, organizat de László Bocsárdi, i-am văzut Visul unei nopţi de vară, coproducţie a Teatrului Naţional din Budapesta şi a Teatrului Cetăţii din Gyula. Pentru mine, montarea e deconcertantă - mă pune, din nou, în faţa unor întrebări de care nu pot scăpa: despre rolul regizorului, despre atotputernicia sa în teatrul de azi, despre ce şi cît îi e permis să schimbe semnificaţia unui text sau să-i adauge semnificaţii noi, eventual actuale. Doiashvili e la a patra montare a textului shakespearian - la discuţia de după spectacol, actorii au vorbit şi despre temerea că aveau să joace într-un remake, dar au spus că nu a fost aşa, că noul a irupt tocmai din interacţiunea regizorului cu o trupă pe care nu o cunoştea (mi-am adus aminte de controversele recente iscate de montarea lui Mircea Cornişteanu de la Iaşi).

De data aceasta, piesa nu mai e o comedie (deşi în program "Comedie în două acte" stă scris), ci o meditaţie gravă despre dragoste ca relaţie, adesea violentă, de putere şi ca impuls de nestăpînit, incontrolabil, inexplicabil, dar şi o meditaţie despre condiţia precară şi tragică a teatrului, în ceea ce e, de obicei, o scenă plină de umor, aceea a repetiţiei meşterilor, din care umorul a fost epurat. Spectacolul se deschide cu bine-cunoscuta scenă a atenienilor - îmbrăcaţi în negru -, în care, însă, Theseus o trage (tîrăşte) cu o funie pe Hyppolita, cu mîinile legate. Scena e motivată de text: "Cu spada te-am peţit, Hyppolita, şi iubirea ţi-am cucerit-o ca duşman" (trad. G. Topîrceanu), spune Theseus, iar Hyppolita nu-şi mărturiseşte dragostea, ci se mulţumeşte să constate că mai sînt patru zile şi nopţi pînă la luna plină, data hotărîtă a serbărilor de nuntă. Sub semnul acesta stă întreg spectacolul. Partea a doua, visul, e construită ca o proiecţie a minţii oamenilor, un adevărat vis al atenienilor. Cuplul Oberon- Titania e jucat de aceiaşi actori ca şi Theseus- Hyppolita, iar aici relaţia violentă e exacerbată: Oberon e un macho musculos şi impulsiv care iubeşte pasional. Dar şi cuplurile Hermia-Lysandru şi Helena-Demetrius au parte de ciocniri violente şi de scene amoroase pătimaşe.

Pînă aici, nimic nesusţinut de text. Întrebările mele apar din momentul în care, după ce Oberon rupe vraja care o făcuse pe Hyppolita să se topească de dragoste pentru Fundulea-cu-urechi-de-măgar, ea arată explicit că e încă îndrăgostită de el (inexplicabilul amorului!) şi îi lasă, cît el încă doarme, ca amintire, un pandantiv. Iar filonul e dus mai departe în scena finală, a piesei jucate de meşteri, scenă care, aşa cum observa cineva, în montarea aceasta face trimitere la "Cursa de şoareci" din Hamlet. Îmbrăcaţi acum în alb, atenienii urmăresc piesa meşterilor şi retrăiesc visul - totuşi, singura relaţie dintre Pyramus-Thysbe şi întîmplările nopţii e că ambele descriu poveşti de dragoste -, ajung să se cunoască mai bine pe ei înşişi, pentru că realitatea din subconştient se arată, Hyppolita dă semne clare că e încă îndrăgostită de Fundulea (că Fundulea e acelaşi cu măgarul din vis, iar Hyppolita-Theseu sînt unii şi aceiaşi cu Titania-Oberon se vede din faptul că Fundulea îi trece Hyppolitei pandantivul pe care i-l dăduse Titania), Theseus nu poate accepta / înţelege, îl sileşte pe Fundulea să joace, cu un revolver de el pregătit, ruleta rusească, Fundulea are noroc de mai multe ori la rînd, piesa din piesă se sfîrşeşte, Theseus se sinucide cu acelaşi pistol care-l ocrotise pe Fundulea. Altfel, un anume tip de umor încearcă Doiashvili, dar cam de neînţeles pentru mine. Că în scena confruntării celor patru tineri, în pădure, apar aluzii şi coregrafie care trimit la desenele animate japoneze, treacă-meargă, s-a mai văzut. Dar de ce era nevoie ca Puck să-şi spună Robin şi să se refere la Oberon ca la Batman? Şi, mai ales, de ce Fundulea exclamă mereu "Formidable!", parodiind o melodie foarte frumoasă a belgianului Stromae care însoţeşte ca un laitmotiv spectacolul? (Inter)textualisme? În rest, un spectacol unitar estetic, instalaţii video inteligente şi nu lipsite de umor, decoruri ingenioase, aparţinînd tot lui Doiashvili, lumină rafinată, actori foarte buni, cîteva momente foarte emoţionante. Totuşi, ceva nu s-a legat, primele două ore părîndu-mi foarte lungi.

Revin la întrebările mele - aceleaşi pe care mi le-am pus şi după Omul cel bun din Seciuan al lui Andrei Şerban. În discuţiile de după spectacol, moderate de Alice Georgescu, în care actorii, în lipsa regizorului, s-au făcut purtătorii lui de cuvînt cu o remarcabilă loialitate şi cu inteligenţă, s-a vorbit mult despre inexplicabil. S-a spus şi că, în teatru, e permis orice. Or, eu nu cred că orice e permis în teatru, că orice e frumos în sine, justificat estetic în sine, actual (cuvînt-cheie!), poate fi introdus într-un spectacol. Dimpotrivă, cred că orice e permis, atîta vreme cît e motivat, dacă nu cerut, de text - atunci cînd există unul la care sîntem obligaţi să ne raportăm, de la care, oricît nu le place unora ideea, plecăm. Justificarea că "nu ştim cum se monta pe vremea lui Shakespeare" nu ţine. Nu ştim cum se monta atunci, dar acum avem un text pe care îl anunţăm pe afiş. Atîta vreme cît se pleacă de la un text - şi nu înţeleg teatrul în lipsa textului -, regizorul e tot un interpret, ca şi actorii, nu are libertate absolută, nu are dreptul să propună orice "rezolvare", să continue o poveste scrisă de altul aşa cum crede el că ar fi mai bine - sau, dacă o face, onest ar fi să ne anunţe că vom vedea un spectacol "după" William Shakespeare, de exemplu, nu "de...". Mi se pare că montarea aceasta iese în afara textului - lasă că şi acceptînd, cu largheţe, teoriile regizorului, tot rămîn incongruenţe şi contradicţii logice care nu pot fi, toate, expediate ca "inexplicabile". Nu ştiu dacă-l trădează, poate că lui Shakespeare i-ar fi plăcut ideea, n-avem cum şti şi întrebarea ar fi prost pusă, nu asta e problema. Oricum, un spectacol incitant, frumos pe alocuri, cu momente de o emoţie reală şi care nu te poate lăsa indiferent - deci foarte potrivit pentru un festival.
De: William Shakespeare Regia: David Doiashvili Cu: Horváth Lajos Ottó, Nagy-Kálózy Eszter, Farkas Dénes, Tóth László, Fehér Tibor, Mátyássy Bence, Fátyol Kamilla, Tompos Kátya, Reviczky Gábor, Kristán Attila, Szarvas József, Schnell Ádám, Varga József, Rácz József

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus