Filmul lui Eugene Green este, şi el, un film "neconvenţional". Cât e de plictisitor (sau dacă e) ţine în mare măsură de profilul spectatorului. De pregătirea (şi dorinţa) sa de a urmări nişte actori ce execută o coregrafie aproape vaporoasă, ce-şi rostesc replicile cu o lentoare ce vine parcă din altă lume şi din alt timp. Ce mi se pare a fi leitmotivul din A Religiosa Portuguesa (2009) este chemarea sfinţeniei. Juana, o călugăriţă de la începutul veacului al XXI-lea vine în fiecare seară într-o capelă din centrul Lisabonei (unde se filmează cele două scene din "filmul în film") şi, în faţa altarului, cade în rugăciune până în dimineaţa următoare. (Pentru unii, ea este o sfântă în viaţă, dar un tehnician din echipa de filmare spune că "fiecare e liber să facă ce vrea, însă eu unul mi-aş petrece altfel nopţile".) Într-un aşa fel că actriţa, ce vizitează capela de câteva ori, este cuprinsă (în două rânduri) de leşin. Conversaţia lor (dinspre final) pare desprinsă din Pateric. Conştiinţa sceptică, rezervată (faţă de "cele nevăzute"), a actriţei (care abia în capelă, în timpul mărturisirii către monahia Juana, spune: "Sunt fericită!"), se întîlneşte cu vocea de la care, cu duhul blândeţii, află că "fiecare din noi poartă în sine o viaţă nouă". De fapt, chiar aceasta e tema filmului: quest-ul spre "făptura cea nouă" prin care "învăţăm să-i iubim pe cei apropiaţi nouă, pe cei apropiaţi lor, până la a iubi tot ceea ce nu suntem, spre a găsi - abia atunci - bucuria". Acolo, în capela din centrul Lisabonei, Julie avea să conştientizeze mai bine "singura dragoste nemăsurată", ce "diferă, de la om la om, doar în calitate".
Găsirea vieţii (a vieţii celei noi, despătimite) începe cu dăruirea ei. Julie redă unui sinucigaş (fie şi doar pentru o vreme) încrederea în viaţă, iar apoi îl înfiază pe Vasco, un copil orfan de şase ani. Prin acest gest încearcă să pună capăt permamentei oscilări despre care cântă şi interpreţii de fado, pe terasele şi în cluburile cochete ale Lisabonei: "Dacă sunt singur vreau să fiu cu cineva, dacă sunt cu cineva, vreau să fiu singur", "Fericirea e să fii altcineva, dar acel altcineva nu e fericit", "Am avut cheile vieţii, dar n-am deschis porţile dincolo de care se află fericirea", "Nu am trăit decât iluzii, trădări, speranţe năruite". Pe pereţii diverselor încăperi din film (camere de locuit, cafenele, capela mănăstirii) se află picturi religioase din aceleaşi forme şi culori, ce reprezintă scene din viaţa Mântuitorului. "Dumnezeu nu se află numai în mănăstire" - îi spune monahia actriţei. Dar replica ei nu ascunde nicio sugestie "iluministă", "anticlericală", ci vine, cumva, în întâmpinarea nevoii nutrite de personajul principal de a găsi "acea dragoste" care să-i astâmpere setea de absolut. "Am iubit doar trupuri de carne şi sânge" - se mărturiseşte actriţa. "În rugăciunea mea Îl caut pe Cuvântul întrupat" - îi răspunde monahia Joana.
Credinţa şi iubirea nu sunt "imateriale", ci presupun transfigurarea materiei - prin "schimbarea minţii" (metanoia) - până la incandescenţă. Călugăriţa portugheză - cu o lentoare ce aminteşte de Michelangelo Antonioni, de Robert Bresson, de Eric Rohmer, dar şi de Mircea Săucan - captează această nevăzută metamorfoză a sufletului ce tânjeşte să fie, să devină întru viaţă.
