Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  C.E.O. - Directorul Executiv

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

J.C. - C.E.O.


Mihai Brezeanu

mai 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Şi dacă a existat? Şi dacă vine iar? Cum se va arată? Cui? O să-L recunoaştem? J.C. este, pesemne, cel mai cunoscut om din istorie. Cel puţin din istoria civilizaţiei occidentale. Sinonimă, până la un punct, cu civilizaţia creştină.

C.E.O. sunt, probabil, cele mai cunoscute iniţiale din spaţiul occidental corporatist, încă- sau post-creştin, contemporan. În spatele lor, recunoaştem autoritatea. Ca pe oricare lider, îl privim cu un amestec de admiraţie, invidie, teamă şi neîncredere. Uneori, îl detestăm. Rareori, îl simpatizăm. Dacă ar fi să-l definim printr-un singur cuvânt, se prea poate ca acela să fie PUTERE.

What if J.C. meets C.E.O.? Şi entitatea astfel rezultată hotărăşte să-şi viziteze, prin sondaj, supuşii? De pildă, într-o seară de vineri, într-un orăşel scandinav oarecare, sunând la uşa unui cuplu tânăr, simpatic şi blazat? Cum va reacţiona el, angajatul corporaţiei? Dar ea, soţia depinzând în egală măsură de salariul plătit lui?

Înalt, semeţ, afişând un zâmbet la graniţa dintre ludic şi sadic, Claudiu Istodor construieşte impecabil rolul celui care ştie la perfecţie ce reprezintă în ochii celor care îl privesc. Copleşit de atenţia care i se acordă în chip inexplicabil, Andi Vasluianu joacă convingător surpriza, deruta, degringolada. Prinsă undeva la mijloc între soţul care i-a dominat viaţa o căsnicie întreagă şi vizitatorul ce îi face harcea-parcea prezentul, Mirela Oprişor caută drumul spre sine. Melanj de şovăială şi îndrăzneală, jocul isteţ al actriţei seamănă demersului unui cercetător ştiinţific. Subiectul studiului: propriul eu.

Triunghiul celor trei confiscă prima parte a piesei C.E.O. cu care suedezul Stig Larsson îşi câştiga notorietatea în ţara natală la finele anilor '80 (cu mult înainte ca regretatul său cvasi-omonim Stieg Larsson să cucerească faima mondială cu trilogia Millenium) şi pe care regizorul Vladimir Anton o propune în premieră naţională la Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Punând în valoare din plin inteligenţa textului, Anton îi da libertate absolută de mişcare lui Istodor care desface metodic şi necruţător întreg mecanismul cuplului Vasluianu-Oprişor, lăsând la vedere rugina, uzura şi nepotrivirea dintre piesele unei maşinării ce părea, până la venirea sa, că funcţionează în limite normale.

Şi, până la urmă, nu erau ei normali, în sensul strict contemporan al vorbei acesteia? Nu e oare normal ca un angajat onest şi competent să nu înţeleagă să-şi susţină cu curaj ideile şi să renunţe să se bată pentru ceea ce i se pare potrivit interesului general? Nu e oare normal ca soţia să se încoloneze în spatele dorinţelor soţului, aruncându-şi propriile vise în flăcările unui pseudo-şemineu? Nu e oare normal ca un cuplu să însemne mai degrabă un reflex social decât un proiect de viaţă în doi?

Aparent un cetăţean în căutare de umilire a semenilor de la înălţimea puterii pe care o poate exercita asupra lor, C.E.O.-ul capătă, treptat, alura unui cruciat pornit în misiune împotriva normalităţii ce nu se mai confundă de multă vreme cu firescul, a banalităţii fricii ce înghite indivizii şi uniformizează personalităţile, a laşităţii ce îngăduie succesive renunţări ce zguduie din temelii demnitatea umană, a ipocriziei ce interzice adevărul.

Ajuns în acest punct, Larsson lansează o surpriză dramaturgică de proporţii, aruncând în scenă cuplul format din fratele soţului şi soţia acestuia. Revelaţie a unei distribuţii în mare formă, Cezar Grumăzescu dă noţiunilor de ipocrizie şi adevăr noi şi neaşteptate înţelesuri, aşezând reflectorul în direcţia celui care îl mânuise până la apariţia sa. C.E.O.-ul parează insuficient. Loviturile sale dezvăluie criza soţiei fratelui (Smaranda Caragea, o Mirela Oprişor în variantă mai puţin nuanţată, dar nu mai puţin emoţionantă), dar sunt incapabile să evite propria prăbuşire. Dezgolite şi dezvelite, cele cinci personaje sunt aproape de knock-out.

Spectacolul de la Comedie supralicitează dezastrul. E rândul inteligenţei scenografice a lui Tudor Prodan să intre în scenă. Cu forţa devastatoarea a imaginii ce ştie să amplifice tăria cuvântului. Apoi tăcerea. Grea. Lungă. Ca o coborâre în mormânt. În fine, primele semne de viaţă. Promisiunea unei re-naşteri?

Cine sunt cei cinci? Soţie, soţ, frate de soţ, soţia acestuia? Oameni ca toţi oameni. Bolnavi de toate ale clipei. Oglinda celor de pe scaunele de spectator. C.E.O.-ul? Om? Mai mult? Creator de farsă? Erou de pildă? A existat cu adevărat? A fost o nălucire? Contează?

Şi dacă J.C. n-a existat? Şi dacă, chiar neexistând în carne, oase şi istorie reală, povestea Lui e suficient de puternică încât să ne putem imagina, uneori, venirea Lui? Şi dacă venirea aceasta înseamnă, de fapt, pentru noi cei de azi, simplul gest de a privi în noi înşine, de a distinge binele de rău, adevărul de minciună, curajul de laşitate, sinele propriu, în toată bogăţia sa contradictorie, de sinele pre-frabricat IKEA-style, în toată uniformitatea sa dezesperantă? Şi dacă PUTERE înseamnă a face, când şi când, acest gest?




 Toate articolele despre C.E.O. - Directorul Executiv


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Teatrul de Comedie
Sâmbătă, 25.03.2017 - 19,00


Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer