Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sunset Limited, The

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vântul năprasnic - The Sunset Limited


Alin Vara

august 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cormac McCarthy nu este omul care să evite marile întrebări. Fără a intra în jocuri intelectuale, fără a hoinări prin noile teritorii ale culturii contemporane - identitatea de gen, pervertirea "intertextuală" a unor rămăşiţe muzeale ale Europei creştine, hedonismul mecanic - el ridică nişte probleme cu o tematică şi un stil pe care un european le-ar eticheta plictisit ca fiind specifice Americii profunde. Piesa de teatru The Sunset Limited, adaptată pentru micul ecran sub regia lui Tommy Lee Jones, este o confruntare dramatică în jurul problemei lui Dumnezeu. O confruntare din care nimeni nu scapă neatins în străfundurile sale, până la ceea ce Biblia descrie ca "despărţitura sufletului şi a duhului" (Evr 4:12), "castelul interior" (Tereza de Avila), homo abyssus.

"Albul" (Tommy Lee Jones) este salvat, după ce încearcă să se arunce în faţa trenului, de "Negru" (Samuel L. Jackson), iar acesta din urmă îl duce în apartamentul său modest, dintr-un cartier mizerabil din New York. Albul este profesor de literatură, iar Negrul este un nimeni, un om cu o slujbă modestă, predicator de duminică, fost puşcăriaş închis pentru crimă; trăieşte singur într-un loc oribil, într-o clădire plină de drogaţi, rataţi, infractori. Negrul nu îşi ascunde intenţiile: vrea să-l ţină pe Alb în casă până când acesta va renunţa la ideea sinuciderii şi, poate, până când va descoperi şi el ceva din credinţa care îl salvase pe Negru din prăpastia degradării şi spirala violenţei.

"Tu chiar crezi că Isus e în această cameră?" întreabă ironic profesorul. "Nu, nu cred. Ştiu că se află." Discuţia ajunge brusc în zonele esenţiale şi e un studiu de caz asupra naturii confruntării dintre credinţă şi necredinţă. Profesorul începe cu greu să vorbească, să refacă traseul care l-a adus în punctul de a crede în "Sunset Limited", trenul acelei dimineţi. A crezut în cărţi, muzică, artă, dar acestea şi-au pierdut valoarea în lumea contemporană. "Nu, de fapt nu mai am convingeri. Civilizaţia occidentală a ars şi a fost eliminată prin hornurile de la Dachau, iar eu am fost prea infatuat pentru a vedea asta."

Desigur, e vorba de problema suferinţei. Se mai poate vorbi de Dumnezeu după Auschwitz şi Dachau? a răsunat sinistru această întrebare în a doua jumătate a secolului XX. Fericirea e împotriva condiţiei umane, iar suferinţa este doar un alt nume al existenţei, continuă Albul. Istoria lumii este echivalentul absurdului.

Dar este această gândire venită dintr-o preocupare autentică pentru binele aproapelui? Este credibil acel umanism secular care a fost propus cu atâta generozitate şi efort intelectual, în lucrări despre alteritatea care m-ar forţa să fiu bun, chiar în absenţa unui cod religios, şi cântece despre frăţia planetară? Argumentaţia Albului dezvăluie fisura. El nu înţelege de ce Negrul continuă să trăiască în acel loc infernal, între oameni care nu mai au şanse de recuperare, locuitorii unei "colonii a leprei morale". Ce rost are? strigă el. Cum poate acest Isus al tău să fie interesat de aceşti oameni?!

Iar Negrul atinge problema: tu nu îl îmbrăţişezi pe aproapele tău pentru că nu ţi se pare drept. Simţul justiţiei. El este cel care de fapt limitează drastic marja de manevră a umanistului. În absenţa unei referinţe transcendente, el este forţat să întemeieze singur un minim cod moral. Dar acesta e simultan prea lax şi prea strict, chip al omului şi al culturii unui timp, incapabil de a întemeia filosofic demnitatea persoanei într-un chip care să o facă de neatins. Necrezând în infinitul care ţine lumea, umanistul nu poate să creadă nici un "micul infinit" al unei persoane. El este forţat să inventeze un infinit rău, serial, simplă multiplicare univocă, dans dezarticulat, repetiţie denumită pompos "apolinic" sau "dionisiac". El poate fi numit "Principiu", "Spiritul lumii", "Clasă", "Naţiune", "Utilitate", "Libertate", "Meritocraţie", "Prosperitate" şi el va deveni zeul care va întemeia demnitatea persoanelor. El va decide asupra calităţii oamenilor, asupra necesităţii ca ei să trăiască sau să moară.

Este momentul în care Negrul pare să câştige lupta. "Nu asta zice El! El a zis poţi avea Viaţă, Viaţă veşnică. Acum! Să o ţii în mâini. Să o simţi, delicată şi luminoasă, în mâinile tale. Dar pentru asta tu trebuie să nu-l mai sugrumi pe aproapele tău, ci să îl îmbrăţişezi aşa cum e: respingător, nesuferit, urât mirositor. Dar tu nu vrei asta. Nu vrei pentru că nu crezi că el merită să fie îmbrăţişat."

Dacă "singura problemă filosofică adevărată este cea a sinuciderii" (Camus), această se datorează faptului că filosofia singură nu a putut niciodată spune "da" iubirii necondiţionate a oamenilor şi a lumii. Între sinucidere, plictis existenţial, îmbrăţişarea maladivă a plăcerii şi crimă nu există diferenţe majore. Sensul ultim e acelaşi. Primele trei pot pretinde că pleacă de la problema absurdului lumii, din inimi care se pretind rănite de cruzimea istorică şi cosmică, iar ultima pretinde şi ea uneori că împlineşte un act de dreptate; dar toate se bazează în adânc pe o lipsă fundamentală de iubire. Şi e posibil ca aceasta să fie de fapt sursa nihilismului intelectual, nu invers. Înainte de produsul minţii, înainte de marile sisteme teoretice care au creat şi au distrus civilizaţii, totul s-a jucat în inimi. Ca în discuţia dintre asasin şi şoferul său, în filmul Collateral (2004): retorica primului despre evoluţie, accident, cosmosul indiferent care ar justifica mizeriile şi crimele umanităţii este blocată de şofer cu intuiţia dureroasă: E ceva în neregulă cu tine. Ceva e dereglat, un element care trebuia să fie acolo îţi lipseşte.

Învinge credinciosul? Nu s-ar zice, după final. Profesorul are o tiradă care îl lasă rănit şi şocat pe interlocutorul său. "Tânjesc după moarte", îi spune. "Tânjesc după întuneric şi singurătate. Doar strigătul şi suferinţa gâdilă urechile Domnului. Arată-mi o religie care pregăteşte pentru moarte şi eu o voi alege. Umbra securii atârna deasupra oricărei bucurii. Fratele meu e mântuirea mea? Să-l ia naiba. Ceea ce văd îmi face rău. Nu vreau iubirea Dumnezeului tău." Pleacă. "Şi era noapte" (In 13,30). Negrul rămâne, doborât. "Te rog să nu iei în serios cuvintele sale", îi spune lui Dumnezeu. "De ce nu mi-ai dat cuvintele potrivite? Dar ştii că o să-ţi urmez Cuvântul, chiar dacă nu vei mai vorbi."

Învinge credinţa? Negrul îi spune la un moment dat că a avea credinţă poate însemna doar a rămâne fără nimic altceva. Când vezi că totul în jurul tău s-a prăbuşit, când nimic nu te mai încântă, atunci poţi fi doar la un pas de credinţa în ceva mai mult decât orizontul acestei lumi. "Va fi frig, va fi singurătate şi va bate un vânt năprasnic. Dar nu vei spune nimic. Îţi vei ridica gulerul şi vei merge mai departe." îi spune profesorului la un moment dat, arătându-i care va fi costul credinţei şi care va fi calea de urmat. Este vântul năprasnic pe care oricine îl simte. Unii vor continua drumul. Însă alţii se vor opri osteniţi şi deznădăjduiţi, descoperind cu coada ochiului că acest vânt întreţine un foc în depărtare. Vor merge în acea direcţie, hipnotizaţi, cu un optimism nelimitat, căutând poate o sursă de căldură. Şi vor descoperi, prea târziu, că acolo sunt flăcările de la Dachau.




 Toate articolele despre Sunset Limited, The


1 comentariu

  • felicitari.dureroase,tinand cont de fondul articolului.dar cu speranta!
    Olaru Adrian, 14.08.2015, 16:09

    extraordinar articol,felicitari

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Alin Vara


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer