Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Mad Max: Fury Road

O What a Lovely Day - Mad Max: Fury Road


Cristina Zaharia

Port.ro, mai 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu mai e Mel Gibson ca în trecut, nici măcar cameo, însă Tom Hardy, actor pe cai mari anii ăştia, se achită exemplar. Mai ales că are parte şi de o frumoasă parteneră de cadru şi poveste chiar şi în momentele ei misery în persoana actriţei Charlize Theron. Povestea curge şi te ţine atent, are absolut tot ce îi trebuie unui blockbuster care va face furori. Toată lumea are ceva de admirat aici. Unul din cele mai aşteptate filme ale anului 2015 a reuşit să se ţină de cuvânt - ştacheta este foarte sus.

O să ţinem minte. Avatar a fost primul film în 3D IMAX la noi, iar Mad Max cel în formatul 4DX. Dar, credeţi-mă, la cât de electric şi trepidant este jucat / filmat / montat, nu ai nevoie de alte artificii. Important este să i te predai, căci ştie el bine unde să te ducă.

Sigur, primul lucru care îţi vine în minte când te gândeşti la un nou Mad Max e "La ce bun?". De ce să mergi să vezi un film refăcut, cu nişte barbari alergând pe şosea? Ce o fi prostia asta? Însă numărul 4 al francizei nebuniei nu lasă pe nimeni indiferent, fan sau nu al seriei. Şi, mai mult, uiţi să respiri.

George Miller a realizat la începutul deceniului 8 o trilogie australiană de acţiune, unică în felul ei, cea care îl transforma în vedetă internaţională pe Mel Gibson. Nebunia şi alienarea, costumele de piele şi topoarele, cursele pe şosea nu arătaseră niciodată aşa. Eroul era poliţist, însă cu ce se înfrunta el era atât de dus la extrem, încât lăsa publicul fără suflare. Ciudată lume postapocaliptică. Filmul din 1979 devenea instant cult, extrem de profitabil la box office şi deschidea drum pentru noi regizori. Atrăgea atenţia spre zona australă, actori şi regizori începând să alimenteze masiv Hollywood-ul. Era alt tip de furie, atât de diferită de cea americană din Star Wars, franciză care începuse şi ea aproximativ tot atunci.

Pe măsură ce treceau anii şi curentele punk, goth, metal, filmele dobândeau şi ele detalii din acestea, din moda motocicliştilor şi sado-mazo, din opera rock şi excesele din costumele rockerilor deceniilor 7-8. Şi apăreau vedete, cum a fost cazul cu Tina Turner în 3.

În Mad Max 4 se păstrează toate acestea şi apar mult mai multe în plus. Pentru că în mod cu totul neaşteptat, Miller reuşeşte performanţa de a se întrece pe sine, de a realiza un halucinant compendiu al francizei şi să scoată un film nou mai bun decât trilogia veche, mai viu, mai energic, mai rău, mult mai grafic. Şi să o transforme pe Charlize Theron în eroină de acţiune egal puternică ca protagonistul din titlu.

Există o meticuloasă grijă pentru detalii violente, mai multe personaje ciudate, costume şi mai interesante şi mai bine gândite aşa murdare şi prăfuite cum sunt, arme neobişnuite şi supradimensionate, ca în manga, unde limitele nu există. O scelerare a răului cu voioşie de circ. Şi acrobaţii pe măsură. Şi metal, mult metal.

Se păstrează o parte patriotică, pentru că toate carcasele sunt de Ford-uri vechi şi maşini retro, însă machetele, prototipurile sunt într-o asemenea asamblare, modificate, încât efectul este electrizant.

Încă de la genericul cu fier şi sânge înţelegi că asta vei primi timp de două ore. Şi, chiar dacă durează ceva, lungimile nu se simt, nu îţi poţi lua ochii de la ecran.

Spre deosebire de seria veche, apar acum în cadru detalii la tot pasul cu cranii şi oase, ţepi şi lanţuri. Totul taie aici, totul distruge, totul pentru supravieţuirea cu orice preţ. Şi apare ideea de sacrificiu, de soldat-kamikaze, foarte interesant pusă în scenă.

Noi sunt luptele pentru apă, cu o disperare ca în Dune şi o expunere a şefului cum era în vechiul Conan.

Miller nu-şi mai îmbracă acum eroul rebel cu geacă de piele. Îi dă o serie de viziuni, care să-l facă mai uman, iar cadrele să câştige astfel un plus de plasticitate, aproape onirică.

Tot o noutate este masca eroului, un soi de "botniţă", o "mască de fier" din care scânteiază când şi când câte un ochi. Existau şi în trecut, însă nu aşa, erau doar de decor, la câte un figurant.

Replici puţine, precum în BD-uri şi poze şi ralenti-uri ca acolo, adrenalină şi acţiune non-stop. Există şi aici copiii ca în trecut, însă povestea trece la alt nivel, mai profund, povestea alterată devine pentru prima dată tragică, cu o miză umană clară. Asta e bila albă. Că în afară de curse există nu numai un plan, ci şi o ţintă pentru comunitate. Nu mai e o plecare de colo-colo cu motoare tunate. Asta face povestea dramatică, îi dă perspectivă. Şeful manipulator de aici, cel care se foloseşte de toţi pentru binele său face lupta, eforturile să merite.

Nebunii şoselelor din trecut apar şi aici în vânătoarea lor automatizată. Maşinile, cu şenile sau roţi de monster truck, blindate cu ce te aştepţi mai puţin, gonesc iar prin deşert. Cei din interior, la volan sau pe prăjinile care acum se arcuiesc în aer, sunt din alt joc. Nu mai sunt simple cascadorii cu maşini, de wrestling cu gladiatori, aici fiecare cadru e de sport extrem. Veţi vedea, filmările cu cei pe prăjini - mai mult decât încântătoare.

Una din grozavele găselniţe ale filmului - în afară de imaginea plastică a lui John Seale (cel de la The English Pacient şi Prince of Persia: The Sands of Time - dacă nici el nu ştie să filmeze uimitor deşertul, atunci cine?) - este muzica. Un leitmotiv metalic, cum se poartă de la TRON încoace, compoziţii care menţin tensiunea şi, în plus, prezenţa în cadru a intrumentelor. O chitară electrică ce aruncă şi flăcări şi o maşină pornită la drum, în grup de urmăritori, care-i poartă pe toboşarii yamato - totul menit să dea ritm cursei, luptei, cadrului, filmului. Foarte frumos. Aproape ca un videoclip metal rock.

Filmări aeriene cu cadre largi cu deşert sau canion, filmări isteţe de la nivelul solului ca să simţi acţiunea şi că faci parte din ea, trâmbe de nisip trimise în aer de motociclete, o furtună deasă-ceaţă, filmări de zi sau de noapte (americană) - toate cu rostul lor emoţional.

Actori frumoşi şi distribuţie bună, cu neaşteptată chimie între ei, care merită atâtea prim-planuri, te conving de partituri, de poveste. Chiar şi când vin momente mai melodramatice, le accepţi fără să zâmbeşti. Asta nu înseamnă că povestea este în întregime încruntată, în ţipete şi scrâşnire de dinţi. Există umor, desigur, în doze homeopate, care dau însă foarte bine când vin. Mai ales că nu te aştepţi la ele.

Multe rezolvări originale, scene cu rezolvare în cascadă, fac filmul dens, povestea credibilă, de urmărit cu sufletul la gură. Un film de acţiune reuşit, cu scene ce vor deveni lesne antologice, clasice. Pentru genul său, un vârf.

Şi mai are 4 ceva cu totul neaşteptat. Un suflu feminist fără stridenţe. De la eroina cu braţul ei bionic, la topmodele dezvelite pe care flutură crâmpeie de voal sau zbârcitele Mame ale deşertului - luptătoare pe motociclete. Inclusiv un romance delicat foarte bine la locul lui. Ele au parte de scenele cele mai emoţionante, unele aproape de poezia filmelor asiatice. Toate împreună dominând cu blândeţe cel mai violent bun film de acţiune de până acum din 2015.




 Toate articolele despre Mad Max: Fury Road


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Cristina Zaharia


Alte articole

 Top 5 filme distribuite în 2015, Irina Trocan
 O capodoperă de cinema cinetic - Mad Max 4: Fury Road, Andrei Gorzo
 Fundamentalismcapitalism, Spectacol - Mad Max: Fury Road, Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer