iunie 2015
Festivalul TIFF 2015
Transformat din serial TV în patru episoade pentru Arte în proiecţie maraton de 3 ore şi 20 de minute la TIFF 2015, P'tit Quinquin / Micuţul Quinquin (2014) al lui Bruno Dumont rămâne suspendat între cele două formule cinematografice. Nici curiozitate întreţinută de suspans de la un episod la altul, nici concizie în derularea evenimentelor în proiecţia compactă. Dar şi într-un caz şi în altul, presupun, în afară de simpatia pentru francofonie, enigma de tip policier reuşeşte să întreţină interesul spectatorului până la sfârşit. Enigmă nedezvăluită, fireşte, după cum se cere unui cineast care se respectă.
 
P'tit Quinquin nu este Twin Peaks, dar pastişează formula. Într-o mică localitate din nordul Franţei, în Boulonnais-sur-Mere, au loc tot felul de crime abominabile. Altfel, coasta Normandiei e frumoasă, chiar dacă buncărele rămase din al Doilea Război Mondial coexistă cu peisajul. "De aici", spune un personaj, "se vede ţărmul englez când e senin". Dar cu toate că actele sunt filmate în seninul verii, peste localitate se coboară ceaţa misterului. Comandantul Van der Weyden (Bernard Pruvost), împreună cu adjutantul său, locotenentul Carpentier, este pus să meargă pe urma acestor crime pentru a-l găsi pe ucigaş, adevărată "bestie umană". Stranietatea din Twin Peaks este instalată aici şi menţinută la nivel tensionat mai ales prin fizionomiile personajelor: figuri pocite, îmbufnate,  handicapaţi cu comportament bizar ca în sanatoriul din Camille Claudel 1915, filmul din 2013 al lui Bruno Dumont. Quinquin (Alane Delhaye) are nasul strâmb şi buză de iepure, dar e simpaticul ştrengar ("gamin") al poveştii. Bruno Dumont lucrează cu neprofesionişti, fermieri autentici cu faţa arsă de soare, aleşi anume pentru a glisa pe feţele lor între autenticitate şi mister. Numai că stranietatea din P'tit Quinquin merge în paralel cu umorul subţire, scrâşnit, deseori întâlnit în multe din filmele franceze cu pretenţii de comedie. Aşadar avem o comedie neagră, un policier burlesc, o parodiere îngroşată a clişeului, foarte pe placul regizorului, dispus să încalce regulile genului şi să se joace cu ele dezinvolt, programatic, în răspăr şi în reprize succesive.

Acţiunea curge lent ca viaţa la ţară. Prea lent pentru spectatorul nerăbdător să ajungă la deznodământ. Quinquin (care rimează cu Twin absolut întâmplător, nu-i aşa?) e un fel de Huck Finn (altă rimă) care face pozne exasperându-şi familia, aprinde şi aruncă petarde ca să se distreze, caută grenade prin buncărele de pe malul mării, o iubeşte pe Eve Terrier pe care o plimbă cu bicicleta. El şi gaşca lui de copii sunt în vacanţă şi participă, direct sau indirect, la cercetările caraghiosului comandant Van der Weyden, altă figură comică, începând de la grimasele şi ticurile feţei şi terminând cu mersul lui şchiopătat. Prima crimă e de proporţii macabre. O vacă moartă e găsită într-un buncăr. În burta ei este ascuns cadavrul fără cap al unei localnice. Prima întrebare logică este cum a ajuns vaca aceea acolo. Quinquin descoperă întâmplător o pistă, drumul pe unde aceasta ar fi ajuns în buncăr, dar, desigur, pista e abandonată. Celelalte crime sunt la fel de sinistre. Bucăţi din cadavrul unei fete sunt găsite într-un porc. Ancheta stagnează, comandantul se plimbă cu maşina de la un suspect la altul, îndrugând verzi şi uscate, cuvinte care-i pun în evidenţă prostia, infatuarea şi rutina. Locotenentul Carpentier, subalternul comandantului, îl secondează duplicitar, formând împreună un cuplu ce se vrea comic.

Colateral, dar incluse în derularea epicului ca secvenţe sau tablouri sarcastice, sunt ironizate biserica, primăria şi imigranţii. În scena din biserică, hoţomanul Quinquin se joacă amuzat cu riturile religioase, obligându-i pe oamenii bisericii la repetarea caraghioasă a unor ritualuri în timpul slujbei de îngropăciune. Tot în cadrul aceleiaşi scene, o fată (sora Evei) interpretează un cântec neadecvat pe o melodie de-a dreptul ilară. La ceremonia organizată de primar cu ocazia zilei naţionale a Franţei, parada majoretelor e trivială iar discuţiile frizează ridicolul. Bruno Dumont atinge şi sensibila problemă a imigranţilor prin doi muncitori magrebieni care nu vor să colaboreze cu instituţiile statului şi cu un tânăr de culoare umilit de două fete localnice care se răzbună trăgând cu arma în orice dintr-un turn şi ameninţând cu cuvintele devenite fetiş pentru islamici "Mahomed e mare!" De altfel, tânărul care se sinucide după asaltul poliţiei se numeşte chiar Mahomed. O premoniţie in nuce la crimele oribile săvârşite în redacţia revistei Charlie Hebdo? După cum se poate observa, Bruno Dumont atinge probleme sensibile şi chiar spinoase în aparenta sa comedie poliţienească. Un motiv în plus să fie văzut de cei capabili să reziste la un maraton cinematografic de asemenea factură.

Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus