Versiunea originară a Comorii e ceea ce au trăit Corneliu Porumboiu şi prietenul său, Adrian Purcărescu, atunci cînd au încercat să descopere comoara din filmul actual. Aceştia au căutat în realitate (avînd alături o echipă de filmare şi un domn cu detectoare de metale) comoara despre care e vorba în film, au căutat-o în aceeaşi localitate, Islaz. Comoara din cinema e o replică dată realităţii, o copie în care realitatea se îmbrăţişează cu ficţiunea, Adrian Purcărescu îşi joacă propriul rol fictiv, soarele trimite la goana după aur, iar visul american e dus la ultimul etaj al unei multinaţionale de curtaj; Toma Cuzin vine pe ecran împreună cu familia sa reală într-un rol de familie fictivă, într-un joc tip Reconstituirea lui Calotescu & Pintilie: realul e visul visat aievea atunci cînd pleci la drum cu speranţe, speranţele nu-s confirmate de realitatea drumului, dar în acelaşi timp mintea le reţine pentru ea, cu emoţiile aferente ficţiunii, iar mintea e reală şi ficţiunea e parte din realitate în tot acest timp.
Astfel, motorul filmului nu mai e povestea despre comoară, ci jocul secund care l-a interesat pe Corneliu Porumboiu de la început, de la A fost sau n-a fost?: dinamica minte-realitate-ficţiune (în relaţie cu memoria personală, denotaţia & conotaţia). În Comoara în acelaşi timp avem pe ecran cele mai mari teme ale realităţii şi ale cinematografului - familia, cinstea, adevărul, dorinţa de îmbogăţire, Robin Hood - şi cele mai derizorii reprezentări ale acestora, cu soţi care abia îşi vorbesc, acriţi de toate, cu şeful care visează relaţii extraconjugale în timp ce slujbaşul său visează comori şi primenire. Povestea comorii, sudarea echipei de căutători, aşa, la negru, căutarea prin curte, cu mugetele nesfîrşite ale detectorului de metale, totul face istoria personajelor extrem de marginală, de periferică. Dar în acelaşi timp în care e aşa, şi e perfect-ficţiune, e şi extrem de real(istă) ca semn şi semnificaţie, fiindcă din perspectiva unui întreg (fie el întregul univers, fie universul uman, fie întregul Hollywood), viaţa fiecăruia dintre noi e la fel de marginală, în crizele pe care şi le consumă, în tîmpeniile în care îşi sculptează bucuria, în ritualurile în care îşi află unicitatea.
Şi tocmai fiindcă e atît de interesat de universalitatea marginalului - prin prisma visului de primenire -, Porumboiu lucrează cu soft-ul exportatorului de vis, Hollywood-ul. Fixaţie pe subiect, totul la vedere, îngroşări ale demersului central (comoară-aur-Roşia Montană), filmări plan-contraplan pentru a dinamiza discuţiile şi a obţine suspans, glumiţe hitchcockiene (deschiderea sertăraşelor cutiei-comoară) şi un rînjet tip Tarantino la final, cu soarele orbitor. Soare găsit ca o prelungire a jocului copiilor în parc (un joc devenit deloc inocent), un soare care e şi ironic, e şi adevăr - pînă la urmă pe cine să mulţumeşti dacă nu pe adevăratele comori din casă, copiii?
Mintea este deja un cinematograf în lucru, iar în relaţia dintre minte şi realitate, realitatea este un al doilea joc deja prezent în fluxul ideilor din cap, în acelaşi timp flux al ideilor de pe ecran. Corneliu Porumboiu, cu o reflexivitate grijuliu ancorată în civilizaţia autohtonă, oferă cele mai izbutite exerciţii cinematografice de auto-contemplare.