Amir şi Sara sunt doi tineri soţi iranieni pe cale să emigreze temporar din Teheran în Melbourne, Australia, cel mai bun oraş din lume. Bagajele sunt făcute, încântarea şi emoţia noii aventuri li se citeşte în ochi şi în voce. E o zi frumoasă în care se poate începe o nouă viaţă, chiar dacă trebuie să-i lase departe pe cei dragi. Între două conversaţii pe Skype cu prietenul ce îi aşteaptă în patria adoptivă şi dialogul sec-politicos cu fata care vine să facă recensământul, între du-te-vino-ul din casă, ultimele aranjamente şi vizita surorii mai mici a lui Amir, se întâmplă. Neprevăzutul cu pocnet de tunet. Deşi întâmplările ar fi putut fi oprite din faşă. Deşi nimeni nu s-ar fi gândit, în pragul unei plecări cvasi-definitive, care te face să îţi vinzi toate lucrurile din casă şi să îţi iei rămas bun de la mamă şi tot clanul numeros de unchi, veri şi alte rubedenii mai mult sau mai puţin apropiate, să accepte ceea ce ei au acceptat, aparent fără niciun semn de întrebare. Sau poate raţiunea a fost învinsă de sufletul lor bun, aflat în plin iureş de bucurie a altui început. Poate nici nu s-au gândit prea mult. Poate au mai făcut-o şi altă dată. Tinereţea şi bruma invizibilă de experienţă de viaţă nu i-au lăsat să vadă dincolo de ceea ce au gândit a fi un banal ajutor acordat cuiva în nevoie. În fond, totul părea foarte simplu, scurt şi uşor de făcut. De fapt, nu aveau de făcut mai nimic. Cel puţin asta le-a şoptit mintea lor preocupată de altceva. Nici nu mai ştiu cu exactitate care dintre ei a acceptat. Şi de ce. Din solicitudine, din neputinţa de a refuza sau pur şi simplu, fără nicun motiv.
Dar situaţia, odată survenită, trebuia rezolvată. Şi nu era greu - chiar dacă era greu -, dacă judecata ar mai fi putut fi limpede. Catastrofe similare s-au mai întâmplat şi se vor mai întâmpla. Au cauze şi nu pot fi mereu prevenite. Sau nu e aşa? Dacă e vina ei, că nu a fost mai atentă, că nu s-a gândit de două ori înainte de accepta asta cu doar câteva ore înaintea plecării? Dar dacă e de vină el, pentru că e prea voluntar şi absorbit de mărunţişurile care trebuie încheiate în ultima clipă? Cum să iasă din această smoală care creşte în jur din fiecare minciună pe el care o spune pentru a amâna deznodământul? Din multele minciuni care se adună blocându-i judecata, înămolindu-i gândurile cu fiecare vorbă şi gând disperat. Încep teroarea, cearta, agitaţia de neoprit. Li se adaugă sunetul strident de pumnal înfipt până la plăsele al soneriei, al telefonului, spaima deschisului uşii pentru fiecare actor implicat sau nu în tragedie, în plecare, în mutare, în rămas bun, în predarea apartamentului. Şi tremorul permanent, sudoarea rece care se adună pe frunte, sufletul care se ghemuieşte din ce în ce mai strâns, mai chinuit, mai îngrozit.
Şi apoi deznodământul. Din care nu mai străbate niciun fir de raţiune, care nu are altă justificare decât frica paralizantă, nesfârşită, pârjolind curajul, demnitatea, morala, dreapta judecată, asumarea propriilor acţiuni şi a consecinţelor lor, empatia, ruşinea. Începutul unei fugi care, poate, va dura toată viaţa. Fuga de tine, de miezul tău de verticalitate. Fuga de privirea celuilalt, complice în laşitate şi deznădejde. Cărător al aceleiaşi stânci de plumb care ţi-a strivit conştiinţa în mici bucăţi ascuţite de iad, prin care, de azi, vei umbla mereu sau, în cazul bun al ispăşirii, pentru multă vreme.
Lăsând la o parte povestea războiului interior imaginată de scenarista şi regizoarea Nima Javidi, cu toată cohorta lui de dileme, discuţii, frământări şi proiecţii interioare pe care le stârneşte în orice spectator, dincolo de jocul bun al celor doi protagonişti, Peyman Moaadi (Amir), cunoscut deja din multi-premiatul Jodaeiye Nader az Simin / Nader and Simin, A Separation, a lui Asghar Farhadi, şi Negar Javaherian (Sara), cu o apariţie în nu mai puţin celebrul Shirin, a lui Abbas Kiarostami, Melbourne are, din păcate, şi zone necredibile. Sigur, e admirabil pentru încercarea şi reuşita de a ne introduce într-un exerciţiu de etică, de cod moral şi de "cum ar fi dacă ni s-ar întâmpla nouă", la care răspunsul e evident: cumplit. Dar premizele de la care pleacă subiectul au ceva nesigur, de schelă fără centuri de asigurare. Şi e destul de clar că suprapunerea dezastrului peste un plan de schimbare radicală de viaţă e o forţare de uşă. Că toţi cei implicaţi direct în conflict sunt ori rupţi din altă realitate, ale cărei elemente de ghidare sunt aproape utopice, unde încrederea nu are limite şi dubla-verificare e o expresie de sorginte extraterestră, ori nu primim suficiente elemente de context şi de trecut al personajelor. Asta nu vrea să spună că lucrurile nu sunt deloc posibile, pentru că ar însemna să ignorăm definiţia "neprevăzutului". Dar e puţin probabil ca o astfel de avalanşă de decizii precare şi de iresponsabilitate să nu aibă măcar undeva, pe panta dezastrului, nişte elemente de oprire. De dragul ficţiunii, putem accepta exerciţiul. De dragul convenţiei, putem veni şi cu propriile noastre supoziţii că negrul are mult gri şi cu elementele noastre de suport, care să-i scoată pe cei doi din groapa cu lei a condamnării definitive. Filmul însă, atât timp cât îi acceptăm unidirecţionalitatea, e construit frumos, într-un monodecor mai apropiat de teatru decât de film, echilibrat în repartiţia greutăţii de interpretare şi în mânuirea succesiunii de scene. Pentru un debut regizoral, filmul arată bine, te lasă profund îngândurat, deci cu impresie puternică, chiar dacă e în siajul antecesorului său, Jodaeiye Nader az Simin / Nader and Simin, A Separation.
Iar dacă v-aţi întrebat de câteva ori până acum de ce acest text nu vă dezvăluie mobilul conflictului, răspunsul e că, deşi contează şi, odată ce veţi vedea filmul şi îl veţi afla, o să înţelegeţi mai bine dimensiunea dezastrului personajelor, în final nu are atât de mare însemnătate ce stă la baza tornadei de gânduri şi sentimente în care ajungi, odată cu Amir şi Sara. Şi merită din plin să nu fie deconspirat, să nu vă lipsească de plăcerea şi tensiunea vizionării. În fond, important e că povestea e vie şi nu te lasă indiferent, că empatia pe care o naşte calvarul unor semeni există şi se manifestă multă vreme după ce părăseşti sala de cinema. Şi asta e chiar definiţia unui subiect bun, a unei reuşite cinematografice.
Filmul mai rulează la TIFF miercuri, 3 iunie 2015, ora 12.30, şi duminică, 7 iunie 2015, ora 10.00, la Cinema "Victoria".
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..