Voi cîte ore pe zi rezistaţi într-o sală de teatru? Trei, cinci, şapte, 12? Pentru Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), te pregăteşti cu o lună în avans, iei vitamine, cauţi referinţe despre invitaţi şi spectacolele lor, te documentezi la fel ca un alpinist înaintea ascensiunii. Festivalurile sînt proba de rezistenţă fizică şi intelectuală a spectatorului profesionist, decis să guste din toate deliciile şi pericolele ascensiunii. Frustrat dacă pierde un spectacol cu pedigree, temporar dezamăgit dacă alegerea s-a dovedit perdantă, dispus la fidelităţi necondiţionate pentru autori şi actori care i-au produs revelaţii intelectuale, spectatorul profesionist trăieşte decada FITS exclusiv pentru angajamentul de loialitate făcut festivalului. Zece zile şi nopţi dedicate teatrului, în săli de spectacole, la conferinţe, spectacole-lectură, lansări de carte, expoziţii şi la întîlniri informale în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XXII-a (12-21 iunie 2015), îmbogăţesc arhiva spectacolelor văzute şi îţi dau de citit, de reflectat, de gîndit pentru tot restul anului. Am fost recompensată şi am plătit fiecare minut petrecut în sălile de teatru, am rezistat eroic abandonului şi mi-am extins limita rezistenţei fizice, m-am depăşit pe mine însămi, stimulată de întîlnirea cu figuri mitice şi personalităţi ale teatrului internaţional (Yoshi Oida, Eimuntas Nekrosius, Joël Pommmerat, Olivier Py, Emmanuel Demarcy-Motta, Armin Petras, Kushida Kazuyoshi, Peter Stein, Klaus Maria Brandauer). Am descoperit teatrul politic din Chile, am extins harta cunoaşterii teatrului polonez angajat, pentru că, la FITS, dincolo de cifrele rapoartelor, toată lumea are de văzut, de experimentat, de înţeles. În fond, despre înţelegerea lumii vorbesc artiştii în variate forme de spectacol, iar festivalul ne-a propus, de la teatrul clasic la dans, circ, performance şi teatru postdramatic, abordări variate în care producţiile româneşti îşi găsesc locul firesc.
Autorul de spectacol
După revelaţia de acum două ediţii, cu Reunificarea celor două Corei de Joël Pommmerat (text publicat în Antologia FITS 2015), primul pe lista de must see a FITS 2015 a fost Cenuşăreasa (producţie 2011, Théâtre National de la Communauté française de Belgique, Bruxelles). Joël Pommerat este ceea ce se numeşte un autor de spectacol. Îşi scrie şi regizează exclusiv propriile texte, în estetica teatrală a "cutiei negre", în care personajele şi vocile apar în miezul conflictului revelat din întunericul metafizic al scenei. Cu banalitatea cu care se spun în viaţă lucrurile importante, spectacolele lui Pommerat ating punctele nevralgice ale existenţei: singurătatea, confruntarea cu moartea, regretul şi vinovăţia, falimentul relaţiilor interumane şi crizele cuplului. Cenuşăreasa face parte din trilogia basmelor repovestite de Pommerat (precedentele sunt Scufiţa Roşie şi Pinocchio) din perspectiva doliului şi a vinovăţiei copilului. Pommerat pleacă de la sîmburele neistorisit al poveştii Fraţilor Grimm, moartea mamei. Sandra / Cenuşăreasa crede că aude, în ultimele cuvinte ininteligibile ale mamei muribunde, îndemnul de a se gîndi permanent la ea, sub ameninţarea de a purta tot restul vieţii vina dispariţiei ei. Durerea şi sentimentul părăsirii cu care se înfruntă copilul dau basmului o atmosferă onirică, indusă în spectacol de designul luminilor şi al spaţiului, de sonoritatea impersonală a vocilor actorilor. Totuşi, seninătatea şi încrederea Sandrei vin din asumarea masochistă a misiunii (imaginare) încredinţate de mamă pe patul de moarte. Prinţul, captiv şi el în durerea pierderii mamei, e perechea Sandrei, căci moartea şi părăsirea sînt cele două forme ale singurătăţii care îi apropie pe cei doi. În fond, ambii înfruntă adevărul crud al dispariţiei mamei: dacă Sandra alege umilinţa şi suferinţa, Prinţul o face suportabilă prin muzică. Ideea valorii terapeutice a artei se insinuează cu subtilă ironie, iar pe parcursul spectacolului, regăsim umorul fin ca formă a tandreţii autorului pentru personajele sale. În pofida temei tragice, spectacolul are o lumină interioară ce vine din căldura umană cu care oamenii se pot susţine reciproc. Spectacol pentru copii peste 12 ani şi pentru adulţi, Cenuşăreasa e un basm trist despre depăşirea pierderii celor dragi şi păstrarea încrederii în viaţă şi în oameni.
Un exponent al sezonului german
Sub dubla identitate de regizor şi dramaturg, Armin Petras, alias Fritz Kater, a revenit la FITS cu trei spectacole şi o conferinţă ("Teatrul dincolo de cuvînt"), în cadrul sezonului german. Armin Petras este, din 2013, directorul teatrului Scauschpiel Stuttgart, iar două din cele trei spectacole, Vizita bătrînei doamne (Friedrich Dürrenmatt) şi Cele cinci dimineţi (Fritz Kater), încarnează concepţia sa despre autorul de spectacol. Centrul de greutate al spectacolelor sale îl constituie textul dramatic şi declară că îl interesează o piesă în măsura în care poate citi în ea o legătură cu locul în care lucrează şi cu problemele prezentului. În acelaşi timp, expandarea textului în imagine este o caracteristică a teatrului său, abundent în elemente vizuale cu valoare simbolică şi în proiecţii video. Două distopii ale lumii în disoluţie, Nathan Înţeleptul (de Lessing, coproducţie cu Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu) şi Cele cinci dimineţi explorează graniţele apartenenţei la o confesiune şi pun în discuţie intoleranţa religioasă şi descompunerea relaţiilor interumane compromise de minciuna social acceptată. Cele cinci dimineţi e cel mai împlinit spectacol din cele trei prezentate, dovada organicităţii conceptului postdramatc al textului şi al reprezentării scenice. Klaus Maria Brandauer, celebru actor de teatru şi film austriac, ne-a sedus în Ultima bandă a lui Krapp de Beckett (regia Peter Stein), cu un personaj construit din arta detaliului, din interpretarea minimalistă a cuvintelor pe care le ascultă de pe banda-jurnal. Bătrînul Krapp, transformat de vîrstă în clovnul trist al propriei vieţi ratate, e antieroul în care ne regăsim fiecare, la bilanţul aniversar.
Yoshi Oida, cu Tehnica întrebării - frumuseţea răspunsului, ne-a prezentat o lecţie vie de istorie a teatrului. Conceput ca un atelier interactiv, performance-ul lui Yoshi Oida alternează scurte poveşti zen cu glume orientale, ilustrate apoi cu secvenţe de excepţională concentrare actoricească, într-o demonstraţie a prezenţei scenice a actorului, cu care a făcut istorie teatrul lui Peter Brook. Completată de dialogul cu George Banu din prefaţa proiecţiei filmului Ai văzut luna?, întîlnirea cu celebrul actor Yoshi Oida e un exemplu al practicii festivalului de a prezenta multiplele faţete ale personalităţilor invitate prin spectacole, conferinţe, dialoguri, cărţi sau ateliere.
Secţiunea de dans a Festivalului a fost cea mai gustată de publicul larg şi a umplut pînă la refuz sala Casei de Cultură a Sindicatelor, la fiecare reprezentaţie. Coregraful israelian Amir Kolben a propus, cu Charlie Mandelbaum - O poartă cît o speranţă, un performance coregrafic interactiv, nonnarativ, de o remarcabilă coerenţă stilistică, centrată pe fizicalitate. Titlul spectacolului alătură numele a două porţi care despart două oraşe: Check Point Charlie, între Berlinul de Est şi cel de Vest (astăzi, monument istoric), şi Poarta Mandelbaum, punctul de trecere între zona palestiniană şi cea israeliană din Ierusalim. Două graniţe create politic, simboluri ale jertfei civililor în conflictele armate. La final, sîntem invitaţi să urcăm pe scenă printre trupurile întinse pe jos ale dansatorilor ca pe simbolice cîmpuri de luptă. Fără aplauze, părăsim scena cu sentimentul că oricînd putem ajunge o cifră în statisticile victimelor civile.
Celebrul coregraf Barak Marshall revine la FITS 2015, după succesul absolut din anii trecuţi, cu Rooster şi Monger (montate cu Batsheva Dance Company). Ţara miracolelor / Wonderland e un spectacol cu o teatralitate narativ asumată, cu un text rostit de dansatori şi cu soluţii coregrafice inspirate din exerciţiile de mişcare scenică ale actorilor mai degrabă decît din dans. Wonderland spune povestea trecerii în lumea morţii, unde minunea reînvierii e posibilă. Scene teatrale sparg coerenţa coregrafică şi disipă energia unor dansatori extrem de tehnici, care nu au însă suficient timp să dezvolte contaminanta energie a grupului care a făcut faima internaţională a lui Barak Marshall. Spectacolul realizat cu Inbal Dance Theatre Company, Wonderland este o creaţie din 2014, dintr-o fază de redefinire a coregrafiilor lui Marshall din perspectivă teatrală. Cît despre bomba mediatică a Festivalului, coregrafa chineză Jin Xing, unicul transsexual din China, care a înfiinţat în 1999 singura companie chineză independentă de dans contemporan, totodată moderatoare de televiziune de succes, aceasta semnează spectacolul Vreau să fiu altfel / Different loneliness. Spectacolul se impune prin muzica tradiţională din Mongolia Centrală, interpretată live de formaţia AnDa Union. Virtuozitatea muzicienilor acoperă propunerea coregrafică, în care simţim urme transfigurate din dansurile tematice ale epocii comuniste.
Tango la înălţime, interpretat de Brenda Angel Aerial Dance Company, aduce din Argentina un reuşit hibrid între spectacolul de divertisment şi dans. Coarda elastică de care sînt suspendaţi dansatorii amplifică mişcările şi permite soluţii ce sfidează gravitaţia, surprinzătoare mai ales în duourile cu un partener aflat pe podea. Şi aici muzica e interpretată de o orchestră live, care susţine dubla performanţă a dansatorilor şi a tehnicienilor din culise, aplaudaţi cu ovaţii la final. O ultimă filă din jurnalul FITS 2015, pe sărite, se opreşte la Cartea lui Iov, regia Eimuntas Nekrosius, excepţional interpretat de actorii lituanieni ai companiei Meno Fortas. Povestea încercării credinţei lui Iov, spusă ciclic, în aceleaşi cuvinte, de Dumnezeu, de Diavol şi de Iov, amorsează situaţii de o teatralitate simbolică (peştele, piatra, poarta, mormîntul). La final, aflat între Dumnezeu şi Diavol, cu două jumătăţi de măr în mînă, Iov muşcă pe rînd, cînd din mărul binelui, cînd din cel al răului, fiinţă condamnată să greşească şi să se mîntuie prin aşezarea sa între pămînt şi cer.
Aşa cum nu poţi vedea tot, nu poţi spune tot despre experienţa de spectator la FITS. Oricine a gustat însă cel puţin dintr-o zi de Festival, în sălile sau pe străzile Sibiului, ştie că va reveni.