iunie 2015
Festivalul TIFF 2015
Debutul regizoral al lui Tom Browne, Radiator, e pe cât de crud de real, apăsător şi problematic, pe atât de răscolitor de uman şi delicat cu personajele lui. E o poveste cu care te lupţi să nu-ţi intre prea adânc sub piele, prea aproape de miezul minţii, să nu te facă să-ţi contempli înfrigurat o posibilă bătrâneţe suferindă, dar arţăgoasă, cinică, sadică chiar, egoistă şi încăpăţânată până la indiferenţă faţă de orice şi oricine în afara propriei persoane. Sau una îndurătoare, purtând adânc îngropate durerile vechi şi noi, tonurile şfichiuitoare, injuriile bine îmbrăcate într-o politeţe de gheaţă, atot-ştiutoare şi nepăsătoare, venite de la omul cu care ai împărţit totul, bucuriile şi greutăţile, dar cu care acum nu mai împarţi decât chinul unei vieţi închise într-o cuşcă din care nu mai poţi evada. Pentru că rareori zăreşti capătul labirintului, iar atunci când o faci, eşti întors înapoi de simţul datoriei, de bunătate, de amintirea şi de ceea ce a rămas, pentru că a rămas, din iubirea şi prietenia de la începuturi.


Şi nu e doar atât. Leonard, bătrânul tată al lui Daniel, cel care vine în casa părintească ca să încerce să rezolve problemele, e jucat de admirabilul actor Richard Johnson, un actor de teatru care la cei 86 de ani joacă impecabil, cu zeci de nuanţe amestecate, apoi izolate, parcurse cu un firesc desăvârşit, cu o expresivitate construită şi şlefuită până la perfecţiune în mulţii ani petrecuţi pe scenă. Chiar dacă a trecut mult timp de când filma în România, încă îi mai recunoşti privirea tăioasă, aceeaşi privire cu care îl înfrunta, în rolul comandantului roman Tiberius, pe Gerula lui Ilarion Ciobanu, pe Decebal al lui Amza Pellea şi pe Ciungul, căpetenia dacă jucată de Ştefan Ciubotăraşu, din filmul lui Mircea Drăgan, Columna, în 1968. Personajul de acum, de bătrân bolnav, jumătate alienat, jumătate îngrozit de o potenţială singurătate în plină imposibilitate de a se îngriji singur, e un personaj greu, indigest, dar pe care îl poartă cu o eleganţă a interpretării demnă de Oscar. Te face să îl înţelegi perfect, în timp ce vrei să îi arunci în cap, odată cu Daniel, sertarul cu tacâmuri, în disperarea de a nu te descurca cu un tată insuportabil, pentru care orice detaliu al rutinei zilnice trebuie respectat întocmai, până la dintele îndoit al furculiţei şi plăselele de os ale unui anumit cuţit, numai şi numai acela, tocit, dar parte inseparabilă din ritualul zilnic al cinei. Într-o casă din care nu a mai plecat niciun lucru de decenii, în care tot ce a intrat vreodată stă aşezat, alandala, în înghesuială, dezordine şi mizerie, printre cutii goale, dar care în ruptul capului nu pot fi evacuate, într-un paradis al şoarecilor care se înfruptă din aceeaşi pâine şi care mişună liberi, adevăraţi stăpâni ai casei.

Prin tot acest dezastru, Maria, interpretată minunat de Gemma Jones, Madam Pomfrey din seria Harry Potter, unde împărţea cu competenţă pacienţilor ei din magia de vindecare, pare o floare fină, plutind drept şi sigur prin cărările lăsate de abundenţa de vechituri, dar din ce în ce mai obosită, cu o disperare mută, rareori lăsată să iasă la suprafaţă şi atunci doar departe de ochii oricui. Şi, la fel ca Madam Pomfrey, îl slujeşte pe Leonard cu o abnegaţie disperantă, cu ultimele picături din magia unei iubiri aproape de stingere, dar încă prezentă, tocită până la transparenţă, dar cu câteva nervuri încă pulsând. Nu te poţi decât bucura cu şi pentru ea, când, odată sosit Daniel, reuşeşte să plece câteva zile la sărbătoarea unei prietene, în altă localitate, să se decupleze, chiar şi atât de scurt timp, de viaţa ei devenită un calvar fără ieşire. De fapt, cu o singură ieşire, unica eliberare posibilă. Şi te aştepţi ca ea să vină, pentru că Leonard e fragil pe dinafară. Însă te pune pe gânduri rezistenţa lui de neîndoit la orice pas în afara ordinelor lui, pe care le strigă tare, răspicat, fără răbdare, fără reflecţie, fără milă. Pentru că viaţa nu a avut milă de el, l-a incapacitat fără să îl întrebe, fără să îi pese de dorinţele şi voinţa lui. Şi atunci e logic să se răzbune pe oricine îi e în jur şi în special pe Maria, care are încă atâta vigoare, atâta iubire de viaţă în ochi. Pentru că şi el iubeşte viaţa şi, ca în orice iubire sfârşită prost, din care s-a dezertat cu laşitate, pentru că asta i-a făcut lui viaţa, urmează ranchiuna, revanşa aspră, pedeapsa. Şi o chinuie pe Maria în fiecare clipă, o critică pentru ceea ce face şi nu face, pentru ceea ce poartă şi gândeşte. Iar ea, calmă, caldă, evită conflictul, pentru că ştie că e o luptă care nu se poate duce, pentru că are înţelepciunea şi experienţa unei vieţi duse împreună.

Toate astea îl contrariază şi exasperează pe fiul lor, Daniel, care crede că poate elimina dintr-o dată, chirurgical, toată starea de lucruri, că poate uşura zilele mamei, că îl poate domoli pe tată. Dar realizează repede că e târziu, că e foarte greu, dacă nu imposibil. Că au trecut mulţi ani şi că de fapt nu îşi cunoaşte părinţii, nu ştie cum a arătat şi s-a simţit relaţia lor, nu îşi aminteşte lucrurile bune, nu mai ştie cum râdea la glumele tatălui lui. Şi fuge, apăsat şi învins, la viaţa lui normală, frumoasă, atât timp cât poţi fugi de suferinţa cuiva apropiat. Adică scurtă vreme. Doar pentru a se reîntoarce şi a reîncerca.



Titlul acestui film are şi el o poveste, frumoasă, tristă şi revelatoare. Maria şi Leonard au o poezioară pe care şi-o spun, spre amuzament, probabil demult, din totdeauna: Radi was a circus lion/ Radi was a woman hater/ Radi had a woman tamer/ Radiator - Radi era un leu de circ/ Radi ura femeile/ Radi avea o îmblânzitoare/ Radi a mâncat-o, unde Radiator e un cuvânt cu dublu sens, "radiator" şi "Radi a mâncat-o" (Radi ate her). Radiator, în varianta lui secundară se dovedeşte a fi exact ccea ce face Leonard cu Maria, consumând-o zi de zi, parte cu parte, până la epuizare. Daniel înţelege asta, dar încercarea lui de a corecta lucrurile, de a-i scoate din mizeria casei şi din ritualurile zilnice, nu reuşeşte decât parţial, dându-i pauză Mariei şi făcându-i un cadou lui Leonard, o plimbare cu barca pe lac, aşa cum probabil fusese şi el plimbat în copilărie. Iar Leonard se dovedeşte a nu fi chiar atât de insensibil, pentru că, într-un acces de eliberarea a emoţiei, tentează să-şi îmbrăţişeze fiul, dar Daniel e mult prea supărat pe tată, pe situaţie şi chiar pe el însuşi, ca să poată accepta împăcarea.

Personajele acestui film nu sunt unele oarecare, pentru că Leonard şi Maria sunt inspiraţi din părinţii regizorului, aşa cum o mărturiseşte într-un interviu acordat publicaţiei The Guardian. Mai mult decât atât, casa în care se filmează e chiar locuinţa lor, ceea ce, probabil, a făcut ca filmările să nu fie deloc uşoare pentru Tom Browne, pentru care filmul a fost în fapt un catharsis, foarte bine realizat din punct de vedere artistic, în care nu se simte nicio notă nepotrivită, niciun element contradictoriu, totul converge, are armonie şi echilibru. E un film care merită toată atenţia, e o echipă de actori al căror joc îţi rămâne multă vreme în suflet, laolaltă cu toate senzaţiile, emoţiile şi gândurile amestecate, şi bune şi rele, şi amare şi blânde, într-o vizionare ca o excursie în viaţa care poate fi, ca o trezire crudă, dar înţeleaptă, într-un film ca o ispăşire.
Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus