Cinci filme franceze printre cele 19 intrate în Competiţie, plus alte două hors compétition (filmele ce au deschis şi închis Festivalul) şi un altul (controversata "melodramă sexuală" 3D Love de Gaspar Noé) ca midnight screening - nu cred că selecţia oficială a mai fost vreodată dominată, într-o asemenea măsură, de producţiile cinematografice naţionale. Ca atare, faptul că Palme d'Or-ul a revenit tot unui film francez nu a reprezentat o surpriză. Chiar şi aşa, laureatul, Dheepan, al şaptelea lungmetraj al lui Jacques Audiard, un obişnuit al Croazetei (unde mai primise Premiul pentru Cel mai bun scenariu şi Marele Premiu al Juriului), este un film remarcabil. Eroul eponim este un refugiat din Sri Lanka, interpretat de neprofesionistul Jesuthasan Anthonythasan, fost copil-soldat (înrolat la numai 16 ani în "Tigrii Eliberării" din Tamil Eelam), stabilit în Franţa, în 1993, unde s-a impus ca scriitor, sub pseudonimul Shobasakthi. Pentru a putea fugi de războiul civil în care şi-a pierdut cele mai dragi fiinţe, soldatul pocăit Dheepan are nevoie de o soţie şi de o fiică de nouă ani. El le găseşte pe Yalini (debutanta indiancă Kalieaswari Srinivasan) şi Illayaal (Claudine Vinasithamby), cu care reuşeşte să scape din ţară, pentru a ajunge îngrijitorul unui complex rezidenţial pentru imigranţi (printre care mulţi infractori) de lîngă Paris. Cei trei membri ai familiei improvizate nu ştiu nimic unul despre celălalt, dar, treptat, se descoperă şi se acceptă reciproc. Yalini se angajează şi ea să aibă grijă de bătrînul şi neputinciosul tată al lui Brahim (Vincent Rottiers), liderul - proaspăt ieşit de la răcoare - al bandei locale. Atunci cînd rivalităţile dintre oamenii lui Brahim şi competitorii lor ajung să se rezolve prin schimburi de focuri, pentru Dheepan, trecutul, pe care îl credea definitiv îngropat, revine la viaţă. Jacques Audiard ne oferă un nou film captivant şi tulburător, în care violenţa nu exclude poezia. Dheepan are momente atît comice (datorate mai ales diferenţelor culturale), cît şi emoţionante (relaţiile ce se stabilesc între "tată", "mamă" şi "fiică"), iar finalul ne surprinde şi, totodată, ne lasă cu un nod în gît.
Marele Premiu al Juriului a ajuns la singurul debut din Competiţie, un alt film pe care mulţi critici l-au văzut încă de la început în palmares, datorită îmbinării fericite dintre adecvarea temei, corectitudinea mesajulului şi virtuozitatea stilului. Regizorul ungur László Nemes, care a făcut asistenţă la Béla Tarr, realizase, în 2007, Türelem, un scurtmetraj multipremiat, dintr-un singur cadru-secvenţă, care anticipa / pregătea lungmetrajul selecţionat la Cannes 2015, Saul fia / Son of Saul, filmat - rara avis - pe peliculă, în format 4:3. Demersul este cumva similar celui al regizorului Radu Gabrea şi al scenariştilor săi (Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu) de la Călătoria lui Gruber (2009): o perspectivă oblică asupra ororilor Holocaustului, apreciată ca atare şi de Claude Lanzmann, autorul monumentalului Shoah; cineastul francez a descris Saul fia ca pe un "anti-Schindler's List" (după cum se ştie, Claude Lanzmann a contestat vehement demersul filmului multioscarizat al lui Steven Spielberg). La László Nemes, protagonist este Saul Ausländer (Géza Röhrig), evreu maghiar deţinut la Auschwitz-Birkenau, care face parte din Sonderkommando, grupul prizonierilor forţaţi să-i ajute pe naziştii exterminatori. Într-o zi, Saul uită de munţii de cadavre (păstrate de realizatori, în general, în zona unscharf) şi de tovarăşii săi, care plănuiesc să evadeze şi să îi înfrunte pe nemţi (printre aceştia se numără Ábrahám, interpretat convingător de actorul român Levente Molnár, al doilea din distribuţie), începînd să caute un rabin pentru a-l înmormînta cum se cuvine pe unul dintre tinerii ucişi în lagăr. Saul fia este un film cutremurător, totodată impecabil şi impresionant din punct de vedere regizoral.
Premiul pentru Cel mai bun regizor a ajuns la maestrul Noului Val din Taiwan, Hou Hsiao-Hsien, pentru originalul său film de arte marţiale The Assassin, iar cel pentru Cel mai bun scenariu - la regizorul-scenarist mexican Michel Franco, pentru drama sa Chronic (o altă distincţie atacată de cei de la Cahiers du Cinéma - mari fani, însă, ai cineastului asiatic). La capitolul actorie, francezii au avut din nou întîietate. Vincent Lindon a obţinut Premiul pentru Cel mai bun actor, graţie interpretării sale excelente din La loi du marché / The Measure of a Man al lui Stéphane Brizé, o dramă socială puternică, dar prea tributară stilului Fraţilor Dardenne. Iar Emmanuelle Bercot (care, ca regizoare, a deschis Festivalul) a împărţit cu americanca Rooney Mara (din Carol de Todd Haynes) Premiul pentru Cea mai bună actriţă, obţinut pentru rolul ei din Mon roi de Maïwenn, unul dintre cele mai prost primite filme din Competiţie (alături de o altă producţie franceză, Marguerite & Julien de Valérie Donzelli, şi, surprinzător, The Sea of Trees al americanului Gus Van Sant). În schimb, Carol a fost foarte apreciat de criticii de pe Croazetă. Filmul lui Todd Haynes, ce adaptează pentru ecran romanul The Price of Salt al Patriciei Highsmith (cu acţiunea plasată în America de pe la 1950), este o adevărată încîntare pentru cinefili. Povestea de iubire (aparent) imposibilă dintre sofisticata Carol (Cate Blanchett, magnifică) şi ingenua Therese este memorabil transpusă pe ecran de un cineast meşteşugar. Cît despre subiectul filmului, aş cita-o pe Cate Blanchett, care, întrebată fiind dacă a avut relaţii "sexuale" cu femei, a replicat: "Răspunsul este nu. Dar, în 2015, adevărata întrebare ar trebui să fie cui îi pasă?".
În fine, Premiul Juriului (un fel de menţiune specială) a ajuns la The Lobster al grecului Yorgos Lanthimos, cel mai original, curajos şi dement (în sensul bun al cuvîntului) film pe care l-am văzut în 2015 la Cannes. O distopie suprarealistă fascinantă, de un savuros comic absurd, The Lobster va deveni, cu siguranţă, un film-cult.
Nici cineaştii români, chiar dacă nu au reuşit să acceadă în Competiţie, pe urmele lui Cristian Mungiu, nu s-au întors de pe Croazetă cu mîna goală. Corneliu Porumboiu, selecţionat în secţiunea Un Certain Regard şi revenit la Cannes în cea mai bună formă (după două filme lansate la Locarno şi, respectiv Berlin), a obţinut Premiul Un Certain Talent oferit de juriul acestei competiţii, prezidat de actriţa italo-americană Isabella Rossellini (fiica lui Roberto Rossellini şi a lui Ingrid Bergman, al cărei chip apare pe afişul ediţiei a 68-a a Festivalului). Comoara, filmul care, în opinia criticului Jordan Mintzer de la Hollywood Reporter, "confirmă statutul lui Porumboiu de una dintre cele mai fascinante minţi ce lucrează în cinematograful de azi", este o comedie neagră, cu accente absurde şi cu răsturnări de situaţie surprinzătoare, despre visul înavuţirii rapide şi despre o societate dominată de această speranţă deseori iluzorie. Tot în cadrul secţiunii Un Certain Regard a mai fost inclus Un etaj mai jos de Radu Muntean - un nou film al dilemei morale, din deja lunga serie inaugurată la noi, în 2001, de Marfa şi banii al lui Cristi Puiu (şi aici, remuşcările protagonistului sînt legate de o crimă). În fine, scurtmetrajul Ramona, un revenge movie regizat de Andrei Creţulescu, a primit Premiul "Canal+" al secţiunii Semaine de la Critique. Dacă în precedentele două filme ale regizorului, exerciţiile nesatisfăcătoare Bad Penny şi Kowalski, Ramona era un personaj menţionat în discuţii, aici ea apare pe ecran - însă doar în nişte fotografii, pentru că protagonista este alta. Cine e ea şi de ce face ceea ce face - asta decidem noi, spectatorii.
Seara decernării premiilor competiţiei Un Certain Regard a fost o seară de mare bucurie pentru islandezi, căci Marele Premiu al secţiunii a revenit filmului Hrútar / Rams / Despre oameni şi oi de Grímur Hakonarson - unul dintre cele mai importante momente din istoria micii cinematografii islandeze. Filmul este o comedie dramatică excelent construită, despre doi fraţi singuratici, care, deşi au casele alăturate, nu-şi mai vorbesc de ani buni. Însă rivalitatea lor în competiţia locală de berbeci are consecinţe tragice nu doar pentru ei, ci pentru întreaga comunitate.
Festivalul s-a deschis cu La Tête haute de Emmanuelle Bercot, un nou film despre copiii cu probleme, crescuţi într-un mediu nepotrivit, şi despre relaţiile acestora cu părinţii lor iresponsabili, dar şi cu instituţiile Statului menite să-i (re)educe şi să-i formeze pentru viaţă. Iar filmul de închidere a fost La Glace et le ciel, în care documentaristul Luc Jacquet (Marşul împăratului) ne prezintă povestea lui Claude Lorius; acesta, după ce a început să participe, în 1957, la expediţii în Antarctica, a ajuns să prevadă, studiind compoziţia gheţurilor, impactul pe care comportamentul oamenilor îl are asupra climatului global.
Tot în selecţia oficială, dar în afara Competiţiei, au fost proiectate spectaculosul SF postapocaliptic Mad Max: Fury Road, prin care australianul George Miller revine, după trei decenii, la trilogia care i-a adus celebritatea, şi superba animaţie The Little Prince a americanului Mark Osborne (totuşi, filmul este o producţie... franceză), care dezvoltă convingător povestea clasică a lui Antoine de Saint-Exupéry (printre altele, Micul Prinţ creşte şi ajunge Mr. Prince, uitîndu-şi planeta şi floarea atît de iubită, într-o lume dezumanizată).