Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Cui îi este frică de Neil LaBute?


Stanca Ioana Ursu

Nord literar, iunie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dramaturg, scenarist, regizor de teatru şi de film, scriitor de proză scurtă, Neil LaBute face parte dintr-un grup de elită al entertainment-ului american alături de cineastul şi scriitorul Woody Allen şi de dramaturgul american David Mamet, autorul scenariilor pentru filmele Incoruptibilii, Hoffa şi Ronin.

Printre influenţele notabile, care i-au modelat stilul şi pe care nu scapă ocazia să le menţioneze în interviuri, sunt Harold Pinter, David Mamet şi Edward Albee. Despre primii doi dramaturgi, LaBute a declarat că sunt idolii săi şi le-a dedicat cîte o piesă.

Născut la 19 martie 1963 în Detroit, a debutat în teatru în anul 1989 cu Filthy Talk For Troubled Times, piesă din cinci monoloage, care s-a jucat într-un teatru obscur pe Off Broadway. Odată cu piesa Bash: O trilogie contemporană, în care reinterpreteză miturile Greciei antice, LaBute se impune pe scenele importante ale teatrelor din Statele Unite şi din Europa.

Debutează pe marele ecran în anul 1997 cu filmul În compania bărbaţilor, pe care îl regizează - adaptare a unei piese din studenţi. Filmul a avut un buget nesemnificativ pentru standardele industriei cinematografice de peste ocean, 25.000 $, iar filmările au durat doar două săptămîni. Succesul a fost, însă, invers proporţional cu investiţia, filmul fiind prezentat la Cannes, secţiunea Un certain regard, premiat la Sundance Film Festival şi la multe alte festivaluri de film.
 
Alte trei piese au fost ecranizate în regia dramaturgului: Your Friends And Neighbours, The Shape of Things, Some Girl(s)În anul 2004, este publicat volumul de proză scurtă Seconds of pleasure. În România, piesele lui LaBute apar în repertoriul companiilor teatrale independente şi sunt jucate în spaţii neconvenţionale, cu publicul pe scenă, unde imaginaţia este invitată să completeze decorul minimalist. Teatrul Act a pus în scenă XXL-Fat Pig, regia Cristi Juncu, Bash: O trilogie modernă, Forma lucrurilor şi Ziua de apoi, regizate de Vlad Massaci. La Teatrul Godot s-au jucat Nişte fete, regia Cristi Juncu, Fragil, regia George Dogaru şi Derapaje, regia Iris Spiridon.

Autobahn, o suită de şapte piese scurte cu două personaje aflate în maşini în mers pe autostradă, a avut parte de o "scenă" specială. Compania Teatrul Fără Frontiere şi regizoarea Mihaela Sârbu i-au oferit cadrul perfect: actorii TFF au jucat cîte o piesă într-o maşină aflată în mers avînd trei spectatori pe bancheta din spate. Spectacolele inedite s-au jucat în 2006 la Bucureşti şi în 2011 la Cluj Napoca, în cadrul TIFF.
 
Teatrele de stat ezită să-i abordeze textele cu puţine excepţii: Teatrul National Radu Stanca din Sibiu, secţia germană, Teatrul German de stat din Timişoara, Teatrul Tony Bulandra din Tîrgovişte. Scenele oficiale, ancorate în convenţional, nu agreează spectacolele experimentale care induc stări de frământare mai degrabă decît de relaxare.
           
În presa americană şi britanică, scriitorul acesta incisiv, care a spart toate tiparele şi a încălcat toate tabuurile societăţii vestice, a fost acuzat de două dintre cele mai grave păcate împotriva political correctness: misoginism si mizantropie.

Temele lui sunt greu digerabile, servite într-un limbaj crud. Cei care se sperie de cuvintele care taie ca lama unui cuţit strigă îngroziţi: mizantropul! Nu este de mirare cînd cel mai reuşit dar şi cel mai nesuferit personaj al scriitorului, Chad din În compania bărbaţilor, îi spune amicului său: Hai să facem rău cuiva![1] de parcă ar propune o partidă de biliard. Replica aceasta s-a fixat în memoria criticilor şi şi-a lăsat amprenta pe tot ce a scris LaBute mai tîrziu - piese de teatru sau scenarii de film - mai ales că ideea pe care o prelucrează în toate este aceeaşi: oamenii sunt răi şi le face plăcere să rănească pentru a-şi confirma puterea.
 
Titluri ca Fat Pig sau Reasons To Be Pretty şi nenumăratele replici ireverenţioase ale personajelor masculine la adresa femeilor au provocat recenzii acide din partea criticilor sensibili la atacuri anti-feministe, aceştia neputînd să-i ierte, pe bună dreptate, alegerea limbajului. Personajele sale sunt uşor de recunoscut, pentru că LaBute vorbeşte despre oameni şi lucruri din realitate. Carter din XXL-Fat Pig este cel care rezumă în cîteva fraze filosofia societăţii moderne:
 
"Carter: Oamenii nu se simt în largul lor în preajma celor diferiţi. Ştii? Poponari, retardaţi, schilozi. Graşi. Chiar bătrîni. Ne sperie sau aşa ceva. [...] Hai! Fii sincer! Ceea ce reprezintă ei şi-i aşa de înfricoşător este ceea ce am putea să ajungem noi, cît de vulnerabili suntem cu toţii. Oricare dintre noi [...]"[2]
 
În ciuda cruzimii personajelor şi a depăşirii limitelor - sau tocmai datorită acestora - LaBute a fost validat de critică, iar publicul occidental, deschis textelor curajoase, îi apreciază piesele şi filmele. Piesele şi filmele lui LaBute ţin spectatorul într-o stare de tensiune şi de nesiguranţă, ocupat să facă faţă răsturnărilor de situaţie. Pe parcursul spectacolului, încărcătura emoţională este copleşitoare, tensiunea palpabilă. Autorul nu livrează un final cert, poveştile pot să fie reluate oricînd. Aşa s-a întîmplat cu piesa Reasons To Be Pretty (Fragil), pentru care a scris o continuare, Reasons To Be Happy sau cu episodul 5 din piesa Some Girl(s) (Nişte fete), pe care l-a adăugat la cîţiva ani de la premieră. Autorul construieşte personaje şi poveşti de parcă ar asambla piese de lego: finalurile sunt deschise, poveştile reciclabile se pot adapta oricînd altor situatii.

Caracteristica esenţială a textelor lui LaBute este surpriza. Subiectele nu sunt senzaţionale, nimic nu dă de bănuit că urmează să se întîmple ceva neaşteptat. Nimic mai banal decît o dramoletă corporatistă, o relaţie dintr-un campus universitar, un adulter între o şefă şi subalternul ei, problemele mărunte ale unor cupluri. Întîmplările aduse pe scenă au loc zilnic în birourile în care lucrăm, în cercul nostru de prieteni şi vecini (titlul celui de-al doilea film al său, Your Friends &Neighboursecranizare a unei piese, anunţă toate subiectele de mai tîrziu). Nici titlurile nu lasă să se întrevadă vreo ameninţare. Trick-ul autorului este desfăşurarea subiectelor în serpentine. Spectatorul neavizat este şocat, cel care îi cunoaşte textele revine tocmai pentru elementul surpriză şi, de fiecare dată, aşteptările îi sunt întrecute.
 
În ultimul lui film, Some Velvet Morning  / Într-o dimineaţă de catifea, lansat în 2013, după 80 de minute de vizionare, povestea se dovedeşte, de fapt, o farsă. Acelaşi lucru se întîmplă in piesa This Is How It Goes / Lucrurile stau cam aşa, în care personajul povestitor întrerupe desfăşurarea acţiunii, anunţînd publicul că a văzut o versiune posibilă a poveştii şi invitîndu-l să privească din nou episodul într-o variantă alternativă. Pe scenele locuite de personajele labutiene nu are loc plictiseala.

LaBute găseşte teme ofertante în locuri nebănuite. Nu puteau să-i scape, aşadar, două mituri ale culturii occidentale moderne care ne sunt livrate alternativ de revistele glossy, de industria fashion şi de Hollywood: mitul frumuseţii de pe catwalk şi mitul frumuseţii interioare. Primul este promovat de atotputernicul advertising; pe al doilea îl vînd revistele cînd vor sa îndulcească excesul de lookism şi producătorii de film cînd instinctul de marketing le spune că este inflaţie de 90-60-90 pe ecrane. În piesele XXL-Fat Pig şi Forma lucrurilor, dramaturgul face iniţial jocul comediilor romantice hollywoodiene: un personaj neatrăgător este acceptat ca partener de cuplu de un personaj cu date genetice favorabile. Aceste cenuşărese reloaded sunt motive de speranţă pentru cei care nu au chip şi trup de fotomodel. Doar că LaBute are o agendă ascunsă şi, după ce spectatorii sunt lăsaţi să creadă că au de-a face cu mitul frumuseţii interioare, povestea alunecă spre celălat mit, cel al preaslăvirii exteriorului, asigurînd şi aici elementul surpriză. Autorul se joacă nemilos cu soarta personajelor şi cu aşteptările publicului.
 
Dialogurile lasă impresia că textul nu este învăţat pe de rost, că actorii improvizează. De aici impresia de viu, de real, de fapt care se întîmplă atunci, acolo, în faţa publicului. Neil LaBute oferă un peep show în care anonimii urbani, frumoşi sau insipizi, ambiţioşi, competitivi sau personalităţi mediocre, corporatişti dichisiţi sau muncitori se dezbracă de camuflajul pretins de societate şi defilează în faţa spectatorilor cu sufletele la vedere.
 
Tehnica lui LaBute a fost asemănată cu psihanaliza si experimentul antropologic, însă cel mai bine se defineşte chiar autorul prin personajul Guy din Nişte fete: "un neînfricat cartograf al sufletului."[3] Totul pare un experiment, aşa cum spune chiar el într-un interviu publicat de Christopher Bigsby în Neil Labute: Stage And Cinema: "Sunt genul de om care spune: Ah! Uite, cineva suferă! Să aducem microscopul!"[4] Autorul are cu adevărat curiozitatea savantului pasionat de cercetare atunci cînd îşi construieşte subiectele.
 
Uneori, subiectul este de-a dreptul cumplit, fără să lipsească, însă, umorul. Ce lipseşte este judecarea personajelor. Criticii care îl taxează pentru misoginism şi mizantropie se aşteaptă, cu siguranţă, la finaluri în care cei vinovaţi de hybris, cum sunt personajele inspirate de tragediile greceşti, să fie pedepsiţi, iar cei care suferă, să primească o compensaţie. Neil LaBute nu se împacă prea bine cu happy end-ul şi pune punctul final înainte de a restabili ordinea în destinele personajelor sale. Astfel, nu ştim ce va face Helen, simpatica supraponderală din XXL-Fat Pig - pe bună dreptate cel mai îndrăgit personaj labutian; sau cum va fi afectat Adam, tocilarul devenit proiect pentru teza de masterat a pygmalionului feminin din Forma lucrurilor; sau ce decizie va lua Ben din Ziua de apoi, cel care se gîndeşte să profite de tragedia din 11 septembrie 2001 ca să-şi ofere o viaţă nouă. Finalurile în coadă de peşte dau publicului bătăi de cap.

LaBute nu este moralist. Spectacolele lui nu sunt pledoarii pentru vreo cauză, nici exemple de
"aşa da, aşa nu". Sunt fotografii ale existenţei cotidiene. Comentariile şi judecăţile sunt lăsate în seama publicului. Fără să dea sentinţe, textele invită publicul să-şi analizeze propriile reacţii în faţa durerii, a umilinţei, a situaţiilor în care un ochi rîde, altul plînge - pentru că umorul lui este întotdeauna însoţit de umbre.
 
LaBute nu este preocupat de supranatural; divinitatea nu vizitează textele lui, personajele labutiene se descurcă singure. Abordează o temă religioasă în trilogia Bash doar pentru a expune morala ipocrită şi absurdă a mormonilor, biserică de care aparţinea la vremea aceea şi care l-a excomunicat în urma acestei premiere.
 
Recurge la mitul biblic în piesa Forma lucrurilor pentru a face o alegorie ironică a grădinii raiului, aici un campus universitar, în care Adam este manipulat de Eve(lyn) pentru ca, în cele din urmă, să suporte consecinţele nefaste. Aceşti urmaşi omonimi ai primilor oameni sunt angajaţi într-o mişcare browniană prin Edenul postmodern lipsit de autoritatea divină care să menţină ordinea şi să refacă echilibrul pierdut. Conştiinţelor labutiene le este indiferent destinul postmortem, aşa încît sunt străini de îndemnuri creştine sau karmice precum "Fă bine ca să aştepţi bine","Iubeşte-ţi aproapele" ,"Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face."

Unele dintre personajele sale nu au nume, sunt apariţii generice, exemple de tipologii umane -
Man, Woman, Young woman, Old Woman. Scena pe care se desfăşoară acestea este o generoasă canapea freudiană de pe care personajele lui se destăiniuie, al patrulea perete cade, iar spectatorul primeşte un rol în piesă. El este psihologul care va asculta cu răbdare confesiunile, le va cîntări, devenind pe parcurs judecător şi în cele din urmă, după căderea cortinei, îi va reveni sarcina să dea o sentinţă. Scena lui LaBute e un teren de joacă pentru oameni mari unde stările contradictorii se succed neîntrerupt ca într-un roller coaster: veselie / tristeţe, milă / ură, aprobare / dezaprobare. Personajele lui LaBute nu sunt revoluţionare. Se supun regulilor care le guvernează existenţa: norme religioase, aşteptările cercului de prieteni, dorinţa de recunoaştere. Le lipseşte forţa de a lupta pentru propriile convingeri, astfel că în raportul individ-societate, primul cedează întotdeauna:
"Carter: Rar găseşti un tip care să apere rahatul în care crede [...] Nu putem să fim toţi Thomas More. Şi oricum, uite ce-a păţit! Amărîtul... "[5]

Dorinţa de recunoaştere în carieră şi de dominare a partenerului de cuplu sunt forţele care motivează deciziile femeilor şi bărbaţilor deopotrivă. Iubirea, prietenia, loialitatea, empatia le sunt străine. Cinismul şi plăcerea de a face rău sunt emoţiile care îi  încearcă. Rămîn egoişti irecuperabili chiar în momente tragice cînd lumea se prăbuşeşte în jurul lor. O amprentă inconfundabilă a lui Neil LaBute este lipsa personajelor pozitive. Cele care trezesc simpatia publicului sunt victime ale personajelor malefice, dar asta nu le scuteşte de tare dezvăluite fără milă. Helen, grăsuţa jovială şi inteligentă este dependentă de mîncare; Adam, studentul inofensiv îşi înşală iubita de îndată ce look-ul îmbunătăţit îl face atrăgător. O înşală cu Jenny, logodnica celui mai bun prieten al său, şi ea un personaj aparent pozitiv. Lui Sam, iubita din liceu a scriitorului Guy, acum soţie şi mamă devotată cu ambiţii mediocre, dar sănătoase, nu i se poate reproşa nimic pînă cînd mărturiseşte că invitaţia fostului iubit a făcut-o să spere la o aventură. Christine, angajata atrăgătoare, dar surdă din În compania bărbaţilor, este victima maleficului Chad, dar, atunci cînd este curtată de doi bărbaţi, jonglează cu ei, convinsă că nu ştiu unul despre celălalt. Un lucru e sigur: personajele lui nu oferă modele de urmat.
 
Realismul temelor şi familiaritatea personajelor, pe de o parte, sunt contrapuse atmosferei suprarealiste în care acestea se desfaşoară. LaBute pare că şi-a recrutat personajele din birourile şi restaurantele lui Edward Hopper, în timp ce atmosfera în care acestea evoluează aduce cu tabloul lui Magritte, Les valeurs personnelles. Vieţile lor sunt apăsate de supradimensionarea lucrurilor mărunte, sufocate de spaţiul aparent benign care oferă iluzia libertăţii dar care se dovedeşte capcana propriilor limite. Bîrfa de birou, răutăţile unor amici, materialul adunat cu orice preţ pentru  publicarea unei povestiri sau o vorbă aruncată despre trăsăturile altei femei, aşezate sub lupa dramaturgului, capătă proporţii exagerate, depăşind în importanţă iubirea unei femei inteligente şi loiale, respectul pentru fostele partenere sau liniştea unei căsnicii.
           
În introducerea piesei Fat Pig, La Bute spune despre personajele lui: "Probabil nu sunt agreabile în sensul convenţional, dar sunt caractere usor de recunoscut. [...] Tot ce mă preocupă este să creez nişte indivizi interesanţi. Interesanţi şi la fel de complecşi cum sunt oamenii din viaţă."[6]
 
În interviul pe care i l-a acordat lui Christopher Bigsby, spune despre subiectele sale: "Nu cred că există ceva despre care nu se poate vorbi sau care nu poate fi examinat. [...] Nu am simţit niciodată că ar trebui să existe vreo limită pe care nu ar trebui s-o încalc." [7]

Povestitor provocator şi fascinant, Neil LaBute este un terminator de mituri moderne şi clasice deopotrivă, care ştie să facă din acest "carnagiu" un spectacol. Publicul are parte de experienţa unică de a rîde în timp ce este revoltat şi de a fi oripilat fără să îşi reţină zîmbetul. La Bute nu spune poveşti uşoare, spune lucruri incomode pe care publicul nu le uită imediat ce părăseşte teatrul sau cinematograful. Finalul îi surprinde întotdeauna pe spectatori şi aceştia rămîn în "starea LaBute" mult timp după vizionare.

Un spectacol marca LaBute este o investiţie pe termen lung.
 
Note
[1] LaBute, Neil, In the Company of Men, Faber&Faber, New York, 1997, p. 12
[2] Fat Pig, Faber&Faber, 2004, New York, p. 71.
[3] Some Girl(s), Faber&Faber, 2006, New York, p. 67
[4] Bigsby, Christopher, Stage and Cinema, Cambridge University Press, New York, 2007, p. 257.
[5, 6] LaBute, Neil, Fat Pig, Faber&Faber, 2004, New York, p 49-50, p. xii.
[7] Bigsby, Christopher, Stage and Cinema, Cambridge University Press, New York, 2007, p. 256.
 
Bibliografie:
LaBute, Neil:
This Is How It Goes, Faber&Faber, New York, 2005.
Autobahn, Faber&Faber, New York, 2005.
Seconds of Pleasure, Faber&Faber, London, 2005.
Reasons To Be Pretty, Faber&Faber, London, 2011.
Bash. Latterday Plays, Faber&Faber, London, 2000.
The Shape of Things, Faber&Faber, London, 2001.
The Mercy Seat, Faber&Faber, London, 2003.
Your Friends & Neighbours, Faber& Faber, London, 1998.
In A Forest Dark and Deep, The Overlook Press, New York, 2013.
Reasons To be Happy, The Overlook press, New York, 2013.
Things We Said Today, Overlook Duckworth, New York, 2014.

Wood, Gerald C.:
Neil LaBute. A Casebook, Routlege, New York and London, 2006.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Stanca Ioana Ursu


Alte articole

 Mesaj pentru Ziua Mondială a Teatrului, 2017, Isabelle Huppert , traducere de Alice Georgescu
 News from Polska - performance polonez la CNDB, Comunicat de presă
 Program POVEŞTI LA REPLIKA, 2017, Comunicat de presă
 Poveşti la REPLIKA - Platforma de artă educaţională 2017-2018, Comunicat de presă
 Ohad Naharin - Last Work (Ultima sau cea din urmă creaţie!), Roxana Pavnotescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer