Întoarcerea la realitate - Ideo Ideis, 2015

Seară, terasă, zgomote, râsete, oameni în fundal care se îmbrăţişează, discuţii despre spectacolele văzute. Într-un colţ doi participanţi au o întâlnire şi mănâncă dintr-o porţie de clătite braşovene. Oamenii aşteaptă să înceapă unul din cele două spectacole invitate. Vorbesc cu o fată despre frică de a da la actorie, despre chestii gen viaţă, bani, chestii serioase în orice caz. Îi spun să nu îi fie frică şi mă gândesc de câte ori mi-e mie frică de viitor şi cât de mult aş vrea să nu îmi fie. Beau cidru, simt oboseala acumulată de zece nopţi, aproape nedormite, mă moleşesc pe scaunul de lemn.

Mă gândesc că mi-ar plăcea ca viaţa mea să fie un şir de festivaluri ca acesta, că tot ce vreau e să trăiesc aşa, că poate îmi place dăunător de mult pentru vârsta mea, că vin deja aici de opt ani. Mă întristez un pic. Fata îmi zâmbeşte. Îmi trece.

Se face accesul la spectacol. Urc leneş scările, le zâmbesc organizatorilor. Văd o fată mică din trupa AS şi o ciufulesc, ea râde şi zice "Nuuuu". Are părul moale şi un pic ondulat. Mă gândesc că ar trebui să îmi fac mai des timp să ciufulesc oameni în viaţa reală. De la spate cineva îşi lipeşte capul de capul meu şi face drăgăstos "Uuuuu". Nu tresar, la Ideo se întâmplă des lucruri din astea.

Îmi amintesc înainte să înceapă spectacolul că mâine dimineaţă plec. Mă duc la Bacău să joc în faţa multor oameni, la un festival mare, să îmi fac meseria, să fiu actor. Mă întreb dacă e rău faptul că nu vreau să plec.

Mă uit la ceas. Mai am în jur de 14 ore de Ideo Ideis. Scăzând orele de somn, vreo 6 la număr căci trebuie să am energie la spectacol (mai recuperez şi dormind pe drum), mai am 8 ore. Se termină spectacolul. 7 ore jumătate rămase. Mă duc la mese, încerc să profit de fiecare persoană pe care o văd, mă agăţ disperat de ei. Da, chiar nu vreau să plec. Chiar nu vreau să plec.

Ştiu ce urmează. Câteva zile în care o să analizez atent fiecare poză postată pe facebook ca să îmi amintesc, în care o să vorbesc toată ziua cu oameni care au fost acolo, în care o să revăd filmuleţele de la alte ediţii. Dacă am auzit vreo melodie care mi-a plăcut (şi de obicei cam la fiecare ediţie aud), o să o ascult obsesiv. Vorbeam la un moment dat cu Lenuş Moraru, coordonatoarea trupei Atelierul de Teatru, despre festivaluri. Ea mi-a spus: "E boală mare". Da, chiar e boală mare.

Se face ora 12 noaptea. Mai am în jur de 5-6 ore. Mă duc spre ştrand, spre cortul gigantic în care suntem cazaţi. Iau un taxi. Merge încet, mi se pare că pierd secunde preţioase, dau din picior. Ajung.

Jucăm jocuri, la nişte boxe improvizate se face o petrecere, îi felicit pe cei pe care nu am apucat să îi felicit. O fată plânge uşor pe o bancă. O întreb ce s-a întâmplat şi îmi spune că nu mai suportă să fie timidă. Îi zâmbesc şi îi spun: "Şi eu sunt timid şi cam 80% din oamenii pe care îi cunosc. Doar că noi suntem destul de mafioţi să o ascundem". Râde, îi spun să nu mai plângă aiurea, ne luăm în braţe, vorbim.

Mă uit la cer. Încep să se vadă raze printre nori. Îmi vine să plâng. La festivaluri devin plângăcios. Oamenii s-au dus toţi la culcare. Mai stau pe cupluri în colţuri întunecate, precauţi să nu devină subiect de bârfă. Îmi aprind o ţigară, mă întind pe spate. Mâinile şi picioarele mi se relaxează, privesc razele de soare. Nu vreau să mă culc. Mă duc să mă culc.