Aşa cum s-a întâmplat cu veveriţoiul ahtiat după ghinda lui în Ice Age şi cu pinguinii isteţi din seria Madagascar, acum cinci ani lumea a aplaudat şi s-a îndrăgostit de nişte personaje secundare, pilule galbene onomatopeice.
Despicable Me ne lua, în 2010, pe sus cu inventivitatea lui narativă şi vizuală, iar micile ajutoare ale celui mai mare ticălos (şi nu, nu ne referim la fetiţele cu ochii mari care ne-au topit inimile) ştiau ce să facă în fiecare cadru ca să le fim fani buni. Continuarea din 2013, mai potolită ca pilotul, chiar dacă mai amuzantă, multiplica numărul creaturilor-degete galbene şi le punea în prim-plan în scene numai pentru ele şi tocmai bune să circule pe youtube. Şi 2-ul din serie aducea un realism al vieţii americane, nu tocmai potrivit cu povestea.
Şi iată, doi ani mai târziu, o peliculă cu şi mai mulţi, mult mai mulţi minioni, dopuri râzăreţe. Şi iar realism americano-britanic. Un prequel, o poveste din care să aflăm cum au ajuns gălbiorii în slujba lui Gru. Dacă ne-am fi întrebat de unde vin.
Desigur, pentru că se păstrează acelaşi regizor din serie, Pierre Coffin, stilul e acelaşi. Doar se dezvoltă linii noi. Personajele umane sunt la fel de ascuţit năsoase, iar minionii primesc şi acum îmbrăcăminte diversă, numai bună să îţi doreşti după film jucărioare cu toţi, în toate ipostazele. Noile Barbie. Aidoma celor două personaje din reclamele Orange, îţi plac atât, încât nu mai poţi fără ele. Foarte isteaţă lovitură de marketing.
Începutul, în pregeneric - ca în trailer - îi trece de la creaturi primitive în frunze sau blană până la uniforme militare din diferite epoci. Şi această prezentare pe repede înainte este practic ce are mai bun animaţia de faţă, ea în sine un filmuleţ pe picioarele lui, un scurtmetraj care poate să fie văzut oricând separat, fără probleme, foarte amuzant.
Cum am văzut şi în Pitch Perfect 2, genericul Universal - cred că studioul se amuză cu acest tip de împrospătare - este iar cântat live, de data aceasta cu glăscioarele minionilor şi a cuvintelor lor neinteligibile.
Este şi aici realism american din plin (tiii, ce gând bun de a duce acţiunea în New York-ul anului 1968!), cu micul cotidian patriotic, chiar dacă cu schimbare bruscă a butonului gagului final cu comic forte (măştile celor care îi iau cu maşina, amuzante rău). Asemenea prietenilor din Madagascar, şi cei de aici străbat lumea ca într-o adevărată Mission: Impossible, o treabă bună pentru un agent Bond în slujba Reginei.
Filmul vine şi cu găselniţa unui personaj negativ feminin. Şi noutatea place şi pentru că ea arată şi are voce pusă de simpatica Sandra Bullock, în primul ei rol răutăcios. Veţi descoperi, vocea ei, cu inflexiuni serioase şi joase, foarte potrivită. Şi apoi, la câţi fani Comic-Con există, cum să nu guste toată lumea gluma cu răsturnarea numelui şi prezentarea unui "Villain- Con"?
Şi, de asemenea, cu o mutare a acţiunii la Londra, cu trecere turistico-istorică prin ce are ea mai bun, mai celebru. Şi sunt atâtea trimiteri, cadrele sunt aici atât de ticsite de detalii, de fizionomii, de cârlige la cultura pop (hahaha, Freddy Mercury în public, Kiss în sală, Beatles peste capul lor când ies din canal, Regina în caleaşca ei - şi aici "Lizzie" cară nişte pumni şi picioare ceva de speriat, foarte amuzantă scenă), încât pe unele nici nu le mai remarci la timp. Plus multe trimiteri la filme celebre, cu rezolvare originală, comică (vezi şi Minionul mărit ca Bezeaua din Ghostbusters).
Filmul este 3D, iar acesta este destul de prezent, de activ, de viu. Sunt multe personaje, multe fundale, multe detalii de scenografie şi costume. Un film cu adevărat bibilit.
Dacă aţi văzut deja Shaun the Sheep, recunoaşteţi de acolo gagul cu deghizarea umană pentru a intra în oraş. Şi aici minionii alcătuiesc ca oile în scară o femeie cu aspect îndoielnic. Dar comic.
Filmul te prinde, indiferent de vârstă, dar mai ales pe maturi, şi pentru că este atât de isteţ ca să speculeze muzica anilor '60. Hiturile vechi, nostalgice şi vesele, pompează scenelor tonusul necesar şi aerul very british.
Există filmări din Palatul Regal - nu clipiţi la scena de vânătoare de interior pe, pardon, câinii corgi iubiţi ai Reginei! -, cu detalii redate fotografic. Filmul are o mică burtă aici, în Palat, dar personajele sunt atât de simpatice, încât nu contează.
Este subtitrat doar pentru replicile oamenilor din poveste, pentru că "limba" minionilor, mix comic cu cuvinte care sclipesc brusc dintr-o anumită zonă geografică, poate să meargă şi fără traducere. Chiar dacă, parcă, ţi-ai dori câteva replici în plus. Şi, totuşi, iată, am rămas cu "Banana" şi acum "Papaya".
Staţi până la foarte sfârşit, căci pe genericul de final, printre şi după el apar toate personajele dansând şi cântând. Nostim.