FilmSense / iunie 2015
Festivalul TIFF 2015
Black Friday (r. Roxana Stroe, 2015) e o întoarcere asupra anilor '80, sub Ceauşescu. Titlul duce filmul pe o plajă a sensurilor duble, a ironiei, unde ziua reducerilor în consumismul Occidental e tălmăcită româneşte drept zi criminală, după o coadă nefructuoasă la alimente. Ritualurile de cumpărături obligatorii (în acele timpuri româneşti) îl transformă pe personajul central al filmului (interpretat de Gabriel Spahiu): acesta schimbă instrumentarul specific depanatorilor radio-tv cu o puşcă pe care are montate lunetă şi amortizor. Filmul devine un studiu al căderii persoanelor care intră în vizorul personajului (în spatele filmului e un text de Vladimir Sorokin), într-un fel de privire cu metaforă spre ideea de om nou (idealul regimului comunist) ca om-deja-mort. O Dacie reparată, un joc de table, un covor spălat, bicicletă, sticle de sifon, sticle de lapte - persoanele căzute eliberează elemente-emblemă ale epocii.
 
Black Friday e un film produs de UNATC. Partea bună în acest caz e legată de felul în care arată pelicula - în ciuda faptului că pe blocuri nu vezi păienjenişul de antene şi fire specifice epocii (cu atît mai mult cu cît vorbim de un personaj din domeniu), e o anumită grijă în producţie care face filmul să arate bine. Un bine nu neapărat natural sau veridic, dar un bine de sticlă-atent-colorată care îţi fură privirea, ceea ce poate fi de bun augur într-un viitor cinematograf de masă (generic, imagine, folosirea relantiului, introducerea mărcilor stradale enumerate anterior). Din păcate, dincolo de acest caracter sticlos, filmul nu reuşeşte să fie convingător în ceea ce-şi propune. Răfuiala personajului cu lumea are loc pe notele Dansului cavalerilor din baletul Romeo şi Julieta de Prokofiev, o compoziţie care, prin structura ternară şi atmosfera tenebroasă, dă secvenţei respective (care ocupă aproximativ jumătate din peliculă) un monumentalism deranjant. Intenţia e posibil să fi fost alta, aceea de a duce căderile celor atinşi de glonţ spre congruenţa poetică vizibilă la Sorokin, ceea ce ar fi trebuit să construiască, în cazul filmului, o răzbunare (estetică) pe comunism, pe oamenii săi de rînd. Din păcate, compoziţia lui Prokofiev nu e atît de uşor de manipulat; prin structura sa clasic-distorsionată (disonantă), prin celebritatea ei, preia linia întîi a discursului şi, ca ilustraţie de fundal a Dansului cavalerilor, filmul Roxanei Stroe slăbeşte minut cu minut.
 
Chiar dacă ne întoarcem în 2008, e dificil de crezut că găseşti în Bucureşti persoane care să invite cu atîta inocenţă la un borş un angajat anti-tero aflat pe poziţie - pe traseul preşedinţilor de state NATO prezente la congresul din capitala noastră. Şi şi dacă găseşti, e o excepţie care ar merita ajutată (în realitate), nu reclamată (în peliculă). Ori, cînd asta e linia pe care filmul intră pe ecran, realismul (chiar şi realismul comic al) poveştii scade. Chiar dacă finalul e intens, chiar dacă uman personajele cresc frumos şi credibil după depăşirea picanteriilor din debut - printr-un joc bun al actorilor, cu o gradare bună a tensiunii şi o susţinere a acesteia prin lungimea planurilor şi poziţionarea camerei faţă de persoanele din poveste -, investiţia iniţială în rîsu'-plînsu' e dificil de uitat. Dispozitiv 0068 (r. Radu Bărbulescu, 2015) ar fi putut fi un film consistent dacă ar fi renunţat la tuşarea excesivă a simplităţii celor din popor şi la ideea că nu putem avea un film bun dacă nu găsim nimic de rîs în el.
 
Ramona (r. Andrei Creţulescu, 2015) e un film stilizat, care împrumută elemente de la Lynch (grafica genericului, creditelor, asemănătoare celei din Lost Highway), Tarantino (femeia care pune piciorul în prag) şi le mixează într-un context filmic specific - noir-ul (Lynch) şi action-ul postmodern (Tarantino), cu spaţii sociale underground, unde violenţa este extremă. Cei doi autori menţionaţi lucrează într-un context de gen în care femeia e pusă în valoare - ca neo-femme fatale (misterioasă, cu feţe multiple, porn-star-home-baby - Patricia Arquette la Lynch) sau ca neo-războinic, la Tarantino, în femeia-copil care se răzbună aprig (Uma Thurman în Kill Bill). Sigur, aceştia au timp la dispoziţie încît să formuleze şi să susţină caracterul epic-intertextual al personajelor lor. Un scurtmetraj nu e prea ofertant în acest sens (al timpului de care dispui), dar nu asta face întreprinderea lui Andrei Creţulescu discutabilă. Discutabil e faptul că personajul său feminin (interpretat de Rodica Lazăr) e mai mult o efigie, un deus-ex-machina. Într-o noapte, între două-trei fumuri de ţigară înainte şi după, ea rezolvă trei cazuri - ucide băieţii care i-au maltratat prietena. Pe fiecare într-un context care taie cîte o ramură a macho-ismului actual (pat, maşină bengoasă, plajă).
 
E o propunere puternică, de anvergură, dar, din păcate, una slab susţinută. În contextul filmului de gen, ceea ce lipseşte peliculei este suspansul. Din clipa în care vezi personajul (masculin) aflat pe scaunul din dreapta al Mercedes-ului condus de eroină şi observi modul în care ea aruncă ţigara pe geam, e destul de clar că totul va merge în limitele gîndite de femeie. Cu cît e mai clar că totul se va sfîrşi cum a fost (pre)stabilit, cu atît filmul emană o aroganţă mai mare. Pe de altă parte, în contextul jocului (postmodern) cu genul, filmul are o intrare promiţătoare - camera şi personajul sînt elemente angajate diferit în poveste: personajul are o istorie de împlinit, camera de filmat are jocul ei cu spectatorul, ba îi arată elemente care caracterizează spaţiul de lucru al persoanelor pe care ea le vizitează, ba nu îi arată tot focul acţiunii; apoi, la început, e o întreagă paranteză ironică deschisă prin ciocnirea misiunii (serioase a) femeii cu melodia franceză despre Brigitte Bardot din camera victimei prime, pe ritmurile căreia omul e secerat. Pe parcurs treaba asta se sparge, camera e din ce în ce mai prinsă de acţiune (cu posibilul scop de a fi crescut suspansul), iar la final relaţia acţiune-muzică se pierde.
 
Ultima ucidere din film şi creditele se derulează pe She's in parties a celor de la Bauhaus. Piesa e prezentă în întregime în film, iar faptul că pe ecran sînt imagini despre care e vorba în melodie, apoi faptul că piesa e şi suport pentru credite o transformă dintr-un element diegetic prin care e interpretat, autoreferenţial, filmul (acţiune, Special effects by Loonatik and drinks, the graveyard scene / the golden years) într-o ilustraţie muzicală convenţională, mai aproape de kitsch odată cu flăcările care cuprind umbrela de paie de pe plajă şi cu aprinderea unei noi ţigări. Astfel, Ramona e o propunere teribilistă, nu un film cu un conţinut autentic.
 
Trăinicia lui Nu există-n lumea astea (r. Andreea Vălean, 2015) creşte la întîlnirea imaginii calde cu maneaua, la vederea decorului decent - care nu anunţă nici muzica pe care o auzim în boxe, nici scandalul ulterior - şi e susţinută de jocul excelent al lui Alexandru Potocean (în special) şi al lui Conrad Mericoffer. În film, cei doi sînt prieteni cu viziuni diferite despre artă şi viaţă, nu s-au văzut de mult timp, iar reîntîlnirea declanşează o serie de reacţii antagonice în personajul interpretat de Potocean. Furie, condescendenţă, iubire din datorie şi calm. Pînă la urmă, conform filmului, maneaua chiar e cea mai pură trăire umană, cît se poate de ironic şi de realist în acelaşi timp!
 
LAG (r. Anton Groves şi Bogdan Orcula, 2014 - filmul poate fi văzut pe vimeo) e o secvenţă de gen (horror) care chestionează percepţia umană în raport cu cinematograful. Identificarea spectator-personaj, trăirea intensă, suspansul. Un film scurt (pînă în patru minute), eficient şi (într-un context didactic) edificator în acest sens.

Descarcă sinopsisurile filmelor, TIFF 2015 aici..

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus