Cea dintâi dezamăgire va fi fost "trădarea" faţă de sursa literară din care Tarkovski s-a inspirat - povestirea Picnic la marginea drumului a fraţilor Strugaţki (Arkadi şi Boris). De altfel, datele ştiinţifico-fantastice preluate de regizor din scrierea popularilor autori au dispărut progresiv, pe măsură ce filmarea înainta. După repetate modificări cerute de Tarkovski, autorii scenariului (al căror nume figurează pe generic) i-ar fi spus acestuia să facă după cum crede de cuviinţă. Ceea ce nu a fost posibil până la capăt la Solaris (ca urmare a opoziţiei lui Stanislav Lem, autorul cărţii omonime[2]), avea să fie cu putinţă - cu asupra de măsură - la Călăuza. Astfel, personajul principal este, la Tarkovski, un Hrist care - într-un timp şi într-un loc neprecizate - se străduie să aducă într-o Zonă misterioasă (adică la viaţă) pe cei ce spun că şi-au pierdut orice nădejde.
Nicicând - în cinema - disperarea nu este mai frumoasă. Nicicând nu este mai dureros strigătul celui care constată strania metamorfoză a omului în umanoid. Nicicând nu e mai zbuciumată dezintegrarea sufletului omenesc. Nicicând nu doare mai tare spiritul ajuns independent, emanciparea omului de sub împreună-strădania numită Biserică (adică Eclesia)[3]. Asta, fireşte, dacă privitorul nu se împotmoleşte în "pragul" filmului - cadrul S.F - şi trece peste sugestia vagă a prezenţei unor meteoriţi şi - în cazul fiicei Călăuzei - telekinezie. Iar cel care trece, se va afla deopotrivă în universul lui Cervantes şi Dostoievski, al lui Soljeniţân şi al lui Rubliov[4]. Sau în însuşi spaţiul taboric[5].
Pe caseta video a Călăuzei din UK, un critic de film scria: "Una din cele mai pesimiste viziuni asupra omenirii." Şi - într-un fel - are dreptate. Ceea ce surprinde aici Tarkovski e tocmai apofatismul gândirii (teologice) răsăritene, ce poate fi rezumat (şi) aşa: "a avea credinţă înseamnă să vrei ca Dumnezeu să existe şi să te porţi ca şi cum ar exista". Ori, credinţă li se cerea celor care aveau să intre în "camera dorinţelor". (Scriitorul şi Profesorul - ca mulţi alţii, aflăm - nu sunt pregătiţi şi nu intră.) Asta după ce află de la Călăuză că "totul depinde de om, nu de Zonă". Probabil că cei care se sperie de "pesimismul" viziunii tarkovskiene sunt chiar cei care - asemenea cinicului Scriitor din film - au ajuns foarte aproape de stadiul de umanoid şi refuză orice călăuzire spre adâncul propriei conştiinţe. Sau cei care - asemenea pragmaticului Profesor - şi-au pierdut complet încrederea în omenire. Zona însă îi lasă "să treacă" (îi "păstrează") doar pe cei cu adevărat deznădăjduiţi; ceilalţi se zdrobesc sub povara lucidităţii lor lipsită de orice formă de compasiune.
Călăuza cheamă fiecare spectator să reflecteze la propria modalitate de angajare în călătoria prin Zona-viaţă. Filmul lui Tarkovski - experimental, insolit, greoi (mai cu seamă atunci când te-ai familiarizat cu clişeele filmelor populare, cu o anumită naraţiune cinematografică - se lasă desluşit de către oricine îl priveşte dornic să descopere posibilităţile de expresie oferite de cinema unui cineast neobişnuit, dornic să filmeze nevăzuta nostalgie după copilărie, iubire, poezie. Pentru cei ce cred că "stăpânesc" (sau că "înţeleg") cinema-ul, Călăuza este o serioasă piatră de poticnire[6].
[1] Andrei Tarkovski: "Nu am fost nici pasionat de el şi nici nu am dorit să evadez, prin el, din realitate." Felul în care a înţeles Tarkovski să aducă fantasticul în cinema îl apropie de Dostoievski: "Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic." În Solaris şi Călăuza, dar şi în Zerkalo / Oglinda sau Offret / Sacrificiul întâlnim "fantasticul credinţei", despre care (în Jurnalul fericirii) Nicolae Steinhardt scria că "nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei", că "nu e simplă schimbare de decor" deoarece "nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende". De fapt, nici nu e fantastic pentru că "nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface ştiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul."
[2] Este binecunoscută intenţia lui Tarkovski de a elimina în totalitate raportul cu S.F.-ul din scenariu. Planurile însă i-au fost dejucate de Lem, care s-a opus şi a ameninţat cu retragerea dreptului de ecranizare. S-a ajuns la un compromis, astfel că filmul adaugă scenelor din cosmos scene de pe Pământ: "Aveam nevoie de Pământ - arăta regizorul - pentru a sublinia contrastele. Voiam ca spectatorul să poată aprecia frumuseţea Pământului, să se gândească la ea şi, revenind de pe Solaris, să simtă durerea mistuitoare a nostalgiei." Solaris rămâne "o foarte gravă meditaţie despre destinul escatologic al umanităţii", despre "supravieţuirea prin iubire şi neuitare".
[3] "Filmul Călăuza este dedicat în întregime probleme tragice a "omului fără Dumnezeu"" (Costion Nicolescu), iar "Zona este ultima enclavă a Credinţei, ultima şansă a Iubirii, refugiul Trascendenţei" (Emmanuel Carrière).
[4] Strigătul deznădăjduit al iconarului medieval ("Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!") îşi găseşte ecou în amărăciunea Călăuzei dintr-un ev post-industrial ("Nimeni nu are nevoie de Zonă!").
[5] Aluzie la scena evanghelică de pe Muntele Taborului, în care, înspăimântat, Petru îi spune lui Iisus: "Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una." Atunci, Iisus "S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina." În pragul "camerei dorinţelor" din Zonă, Călăuza le spune Scriitorului si Profesorului că ar dori să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: "Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!" De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia a învins trufia. Dar, adaugă Călăuza: "nimeni nu trăieşte şi nu poate să trăiască în Zonă". Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel, ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care năzuieşte şi se îndreaptă inima omului obosit de "cele lumeşti", locul unde totul devine posibil şi minunile chiar se mai pot întâmpla dacă ceri cu credinţă şi dacă ştii - ca în Aşteptându-l pe Godot - să rabzi, să aştepţi. Să crezi, să nădăjduieşti, să iubeşti. Dacă respecţi "sistemul complicat de semne" din Zonă.
[5] Aluzie la scena evanghelică de pe Muntele Taborului, în care, înspăimântat, Petru îi spune lui Iisus: "Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise şi lui Ilie una." Atunci, Iisus "S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina." În pragul "camerei dorinţelor" din Zonă, Călăuza le spune Scriitorului si Profesorului că ar dori să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: "Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!" De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău. Unde este răutatea neputincioasă? Acolo unde S-a pogorât binecuvântarea Domnului, iar smerenia a învins trufia. Dar, adaugă Călăuza: "nimeni nu trăieşte şi nu poate să trăiască în Zonă". Prin urmare, Zona (înţeleasă astfel, ca spaţiu taboric, al harului) este locul spre care năzuieşte şi se îndreaptă inima omului obosit de "cele lumeşti", locul unde totul devine posibil şi minunile chiar se mai pot întâmpla dacă ceri cu credinţă şi dacă ştii - ca în Aşteptându-l pe Godot - să rabzi, să aştepţi. Să crezi, să nădăjduieşti, să iubeşti. Dacă respecţi "sistemul complicat de semne" din Zonă.
[6] S-a spus, şi despre Călăuza, că nu este cinema. La fel cum, datorită formei lor neobişnuite, s-a spus despre alte filme din lumea mare (Dodeskaden, Culorile rodiei, Meandre, 100 lei ş.a.) că nu sunt cinema. La fel cum s-a spus despre icoanele bizantine că - datorită perspectivei inverse, formelor şi tonalităţilor austere, refuzului oricărui tip de naturalism sau de sentimentalism - nu sunt pictură. Cine are urechi de auzit şi ochi de văzut, va pricepe.