Observăm un tipar însuşit de Bier, care a debutat puţin înainte de mişcarea Dogma 95, aşa cum se întâmpla şi cu Lars von Trier şi Thomas Vinterberg, cei doi coloşi actuali ai cinema-ului danez. Apoi, Bier a îmbrăţişat regulile puriste ale acestora, ca pe urmă să devieze înspre filme total opuse ideilor dogmei - manifest care propunea lucrul fără ecleraj, post-procesare a imaginii şi a sunetului, decoruri şi platouri special construite, sau acţiuni senzaţionaliste, în genul bătăilor şi crimelor etc.
Recent - adică, în aproximativ ultima decadă -, noua cale adoptată de Bier o face să revină obsesiv la câteva teme. Acestea se învârt în jurul tragediei familiale, relaţiei disfuncţionale adult-copil, neînţelegerilor interumane, ciocnirii unor lumi opuse (bogaţi versus defavorizaţi). Chiar dacă poate puţin senzaţionalist, nimic ostentativ sau nemaidiscutat în mediul artistic, dacă totul nu ar fi spoit cu accente groteşti.
Evenimentele, la Bier, sunt duse întotdeauna într-o extremă, şi de obicei într-una discutabilă. De pildă, de această dată, Andreas (Waldau) este un poliţist cu o viaţă aparent perfectă (soţie frumoasă, copil nou-născut, casă pe malul unei ape, maşină scumpă), numai că totul se schimbă când băieţelul îi moare, soţia devine nevrotic-posibil-sinucigaşă, decizia pe care o ia pare să nu fie, de fapt, cea mai inspirată, iar societatea începe să îl taxeze. Colegul, Simon (Tomsen) - până atunci un beţiv notoriu, fidel al cluburilor de striptease -, începe să îşi ia rolul de prieten în serios, iar de aici totul escaladează extrem de iute. Aproape fără să permită odihnă, între tot câte două conflicte se întâmplă negreşit încă ceva; scenariul dă senzaţia unei înlănţuiri debordante de evenimente, introduse astfel pentru a menţire viu interesul - alt lucru discutabil.
Cu toate că En chance til / A doua şansă este atent lucrat şi jucat pe măsură, obstinaţia cu care Bier se agaţă de aceleaşi şi aceleaşi teme şi motive este supărătoare. Filmul are, într-adevăr, o serie de atuuri, însă sunt servite în mod nefericit. Nu se iese măcar o dată din răceala şi clişeele nordice - a căror prezenţă nu oferă succes garantat -, în ceea ce reprezintă încă un demers tributar autosuficienţei, impresiei (lui Bier, de data asta) că experienţa şi cota (de piaţă) sunt îndeajuns şi, negreşit pentru daneză, fidel corectitudinii politice în care dreptatea şi adevărul înving, în cele din urmă.