E adevărat, Retour à Ithaque / Întoarcerea la Havana, filmul de limbă spaniolă al francezului Laurent Cantet, s-a mai făcut de câteva ori. Imagini, subiect, muzichie, culori, cu toatele au mai fost de văzut, de auzit. Şi totuşi, filmul atrage, emoţionează, rămâne. Semn că privirea cu ochi de adult în pragul apusului către mai tânărul şi mai înaripatul eu, tema aceasta majoră a modernităţii literar-teatral-cinematografice, nu şi-a diminuat puterea de seducţie. Semn că o cameră îndreptată din înalt către detaliile etajelor inferioare şi ale străzii şi-a păstrat intactă, cel puţin de la Rear Window încoace, capacitatea de fascinaţie. Semn că, oricât de rafinate gusturile prezentului, nu vom înceta vreodată să lăcrimăm la şlagărele adolescenţei.
Banalităţi, veţi spune, citind cele de până acum. Poate. Acum o vreme, gândeam că şi a explica în ce constă demenţa vieţii cotidiene într-o dictatură începe să calce pe urmele banalităţii. Măcar aici, măcar cei peste o anumită vârstă vom şti mereu, îmi spuneam, să tragem linie groasă între ce vasăzică Securitate şi orice soi de SRI, între frica de a vorbi şi firescul exprimării libere, între fuga ilegală peste graniţa, fără speranţă de întoarcere, şi emigrarea dictată de raţiuni economice, între tragedia închisorii şi dramele libertăţii. Astăzi, pare că am devenit incapabili să despărţim apele. Retour à Ithaque / Întoarcerea la Havana ne aminteşte câte ceva şi ne dă o mână de ajutor. Şi, prin nararea destinului contemporan al Cubei, aşază o oglindă în faţa propriului nostru chip naţional, pe care ne repezim prea adesea să-l negru-absolutizăm. Nu, porcii înjunghiaţi pe străzile de azi la Havanei nu cauţionează defel Boca-manelizarea mioritică. O aşază doar într-o perspectivă ceva mai realistă.
Construindu-şi acţiunea pe întâlnirea de o seară a cinci personaje (şi cinci excelenţi actori!), filmul lui Cantet (Palme d'Or în 2008 pentru Entre les murs) e genul de revedere de liceu, de facultate, de tinereţe capabilă să oprească din drum pe oricine a trăit cândva. Acum nişte ani, pe străzile prezidenţiale ale Neptunului, trei bărbaţi întâmpinau o nouă dimineaţă cu mâinile în buzunare şi privirile îndreptate spre ei înşişi, cei care au fost, cei care nu mai sunt. Era Boogie şi era finişul unui 1 mai care tocmai adusese întâmplător împreună trei oameni ce îşi închipuiseră odată altfel de destine. Acum, pe acoperişul Havanei, patru bărbaţi şi o femeie întâmpină o nouă dimineaţă cu braţele pe sticlă, pe ţigară, pe propriile torsuri înfrigurate şi cu privirile îndreptate spre binele, frumosul, sensul visate cândva. E Retour à Ithaque / Întoarcerea la Havana şi e finalul unei nopţi care a risipit misterele trecutului, lăsând neatinse regretele prezentului, spaimele viitorului.
Atunci şi acum, aici şi acolo, cinema-ul n-a fost şi nu este capabil să vindece pe nimeni de nimic. Dar ochiul său, divinul slujitor al intervalului ce poate fi, uneori, o cameră pe umărul unui operator, aduce când şi când la vedere duhul care uneşte doi, trei, cinci, oricâţi oameni peste care se prăbuşesc iluziile tinereţii. Numiţi-l prietenie şi fericiţi-vă când îi simţiţi adierea respiraţiei.