Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Portugalia

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gaura neagră a umanităţii - Portugalia


Mihai Brezeanu

august 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

După ce am văzut Acasă la tata, mi-am amintit de Portugalia. Filmul lui Andrei Cohn şi Mimi Brănescu m-a trimis la piesa lui Zoltán Egressy şi Victor Ioan Frunză. La scară mică, diferenţele dintre România şi Ungaria pică în derizoriu. Acelaşi gust sălciu, aceeaşi umbră a ratării, aceeaşi speranţă confuză tăvălită în aburi de alcool ieftin, aceeaşi căldură umană de-o insuportabilă generozitate, de-o intolerabilă naivitate, de-o fi bine, de-o fi rău, aşa ne va fi mereu.

 

Nu sunt multe de spus ori de scris. Deschideţi uşa unei crâşme săteşti şi veţi înţelege rapid ce e de înţeles.

 

O lume moare. În caz că a trăit cândva. Un om o priveşte. Un călător. Personagiu, pe scenă sau ecran, spectator, în sală, fiecare dintre noi, privilegiaţii acestor site-uri, blog-uri, net-uri, în viaţa reală.

 

"O gară mică în provincie. Biroul şefului de gară e şi birou de mişcare, telegraf şi casă de bilete". Aşa începe Steaua fără nume, text montat recent tot de Victor Ioan Frunză & Adriana Grand & Adrian Nicolae & George Costin & Alexandru Pavel & Luminiţa Erga & Andrei Huţuleac & Sorin Miron & co la Centrul Cultural European pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu". De la textul lui Mihail Sebastian au trecut 71 de ani. Lumea aceea, gara aceea, provincia aceea, cu toatele mor încă de pe atunci. Sau cel puţin aşa le percepeam şi le percepem noi, călătorii fără de oprire, fugind de praful, lentoarea şi ameninţarea cu neantul. Încotro?

 

Portugalia e visul. Ungaria e realul. Satul e împrejur. Oamenii visează refuzând realitatea pe care le-o oferă împrejurimile. De la Miroiu al lui Sebastian, de la Petrică al lui Vasluianu şi Paula a Ioanei Flora citire, visele îi trădează. Nici un localnic nu pleacă, nici un străin nu rămâne. Lagărul se concentrează într-un cerc perfect. Deasupra lui, nimic.

 

Egressy îşi iubeşte, deci nu-şi menajează personajele. La fel, Frunză cu actorii lui. Catrinel străluceşte, Costin izbucneşte, Miron Sisif - este etern izbind gândul evadării de zidul fără de dincolo. Preotul lui Andrei Huţuleac are ca unic mobil în viaţă celularul cu ringtone-uri haioase. Despre Dumnezeu numai de bine. Ca despre orice mort.

 

Şi totuşi, există un dincolo. Dincolo de toate suferinţele, năzuinţele, pierdutele credinţe, e personajul lui Adrian Nicolae. De-a lungul veacurilor, s-a jucat teatru în toate hainele cu putinţă, de la coroana cea mai regală la jobenul cel mai sărman, de la rochia Levinţei la costumul lui Adam. Nicolae joacă în carne vie. Pielea şi-a pierdut-o de mult, la pachet cu familia, cu puterea de a articula cuvinte şi a de respira aer. Azi-ul îl găseşte horcăind interjecţii, îmbrăţişat de bruma de umanitate din ceilalţi şi hrănit cu tot alcoolul din lume.

 

"How much do you drink?", îl întreabă doctorul pe poliţistul lui Colin Farell din al doilea sezon de True Detective. "How much I can", vine răspunsul. Nimic altceva n-ar fi răspuns Nicolae de-ar mai fi putut.

 

Un om prăbuşit în sine. Complet şi definitiv. "O gaură neagră a umanităţii", după cum ar constata, de-ar exista, Hawking-ul încă nenăscut al psihologiei. Egressy îşi iubeşte, deci nu-şi menajează personajele. Pe-al lui Nicolae l-a botezat Satana.




 Toate articolele despre Portugalia


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer