Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (04.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
 Nu am să vă plictisesc cu detalii despre cum voi mai rata un interviu cu pianista-cu-rochii-scurte-şi-picioare-frumoase-care-stă-pe-buzele-tuturor, ci am să trec direct la subiect: SIRE (sic!) SIMON.
 Cronologic, ar trebui să încep cu conferinţa de presă, dar toată ordinea firească mi-a fost zburătăcită de monumentul sonor pe care fabulosul dirijor şi fabuloasa lui orchestră l-au construit în cea de-a cincea seară de Festival.
 Nu cred că am văzut vreodată Sala Palatului atât de plină. Eticheta de "cea mai bună orchestră a lumii" a vândut şi ocupat fiecare fotoliu, iar ciorchini de spectatori empatici s-au format pe intervale şi au năpădit, practic, fiecare, spaţiu liber al auditorium-ului. Într-o atmosferă de aşteptare densă, muzicienii Filarmonicii din Berlin şi-au făcut intrarea, iar după ei, la câteva minute mai târziu, zâmbetul pişicher al lui Simon Rattle.
 Cu o seară în urmă am avut Simfonia celor o mie. Aş spune că, în seara asta, Simfonia a IV-a de Şostakovici a sunat ca şi când ar fi fost cântată de o mie de orchestre, sublimate într-una singură. Aşa cum, nu o dată, toţi membrii unei partide îţi dădeau impresia că s-au făcut buchet, s-au subţiat şi au cântat sunetul definitoriu al unui singur instrument.
 Ar fi trebuit să încep cu Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge de Benjamin Britten, o culegere de episoade când tandre, când comice, când elegiace, încredinţate ansamblului de coarde. Filarmonica din Berlin nu este doar desfătare pentru urechi, ci şi un spectacol vizual complet. Impecabili în ţinută (aţi observat că absolut toţi bărbaţii aveau pantofi de lac?), muzicienii ei descriu în imagini sincronizarea fără cusur. Astfel, gesturile lor nu mai sunt ale fiecăruia în parte, ci desenează un corp nou, hibrid, un personaj grandios şi dinamic. Aţi văzut cum se contaminează de bucurie de la unul la altul? Peste pizzicato-ul din Britten se aşternuse buna dispoziţie, ce parcă iradia din chipul atât de expresiv al lui Sir Simon.
 "Sunt din Liverpool, deci îmi place să gust din plin tot ceea ce fac", a spus fermecătorul dirijor la conferinţa de presă. "Să ne ierte, însă, publicul bucureştean că nu vom putea oferi un bis. Marşul funebru care încheie Simfonia a IV-a, acest tablou lugubru, iernatic, atât de meditativ, nu ne mai permite asta. Ne-ar fi plăcut, evident, să cântăm Rapsodia I".
 Şi din nou (despre) Şostakovici, strivitor ca un tanc, sălbatic ca un spectacol de marionete dezarticulate, tragi-comic ca un circ căzut în ruină. Alămurile şi percuţia punctează tablouri gigantice, atât de vehemente, încât ai senzaţia că te duc pe tine, ascultător, în buza absolutei toleranţe. E o intensitate a sunetului după care aştepţi să se întâmple ceva, să se crape pereţii sau să se zdrelească timpanele. Guvernată de gestica plastică, evocatoare, amplă a lui Sir Simon, Filarmonica din Berlin înaintează, ca un bolid de curse desăvârşit antrenat, spre final.
 Sunt fericit că memoria încă mă ţine. Zâmbetul şi dedicaţia concert-maestrului Filarmonicii din Berlin, tradusă într-un sunet dulce şi vibrant, îmi păreau binecunoscute, şi nu din înregistrări video. Am scotocit în rafturile memoriei, iar sfântul Google mi-a confirmat: Noah Bendix-Balgley a fost, până în 2014, concert-maestrul Pittsburgh Symphony Orchestra. Aşadar, l-am văzut în 2013 la Bucureşti, tot în Şostakovici (Simfonia a V-a).
 Trompeta şi celesta, cu stropi care se aşează cuminţi ca fulgii de nea, evaporă finalul simfoniei. Două instrumente şi palmele împreunate ale dirijorului care, din nou, suspendă timpul. Nimeni nu respiră. Nimeni nu mişcă. Am înţepenit în scaun. Doar gândul mă conduce fulgerător la o altă imagine: Sir Simon este şarpele cu clopoţei (Rattlesnake). Momentul de paranteză temporală dinainte de atac, când doar clopoţeii se aud şi bătăile inimii. Doar că atacul a avut loc acum mai bine de un ceas, iar veninul muzicii gâlgâie în venele a peste patru mii de oameni.
 Dacă perfecţiunii germane îi spunem Mercedes sau BMW, eu cred că ar trebui să se numească Berliner Philarmoniker. 




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer