Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (06.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cred că, în subconştient, îmi doream să scriu de mult despre Vier Letzte Lieder de Richard Strauss. I-am spus şi ei: cred că "Beim Schlafengehen" e una dintre cele mai bântuitoare, mai învăluitoare (că frumoasă nu pot să îi spun, nu îi face dreptate) muzici scrise vreodată în istoria umanităţii. Arcurile lungi ale alămurilor, pe care se sprijină superbul solo al concert-maestrului, instaurează o reverie atemporală, cosmică, peste care vocea de soprană pluteşte în volute imateriale, care nu exclud metalul. Zu leben, ultimele două cuvinte, glisează peste marea liniştită, dar profundă a orchestrei, şi se împlântă în memoria auditivă pentru totdeauna. Aşa mi s-a întâmplat mie acum nici nu mai ştiu câţi ani cu Renée Fleming. Aşa sper să fi fost şi pentru cei care au ascultat-o aseară pe Anja Harteros la Sala Palatului.

Primele măsuri, descrise de contrabaşi, sunt ca perdelele de apă din adâncuri. Ultimele, încredinţate suflătorilor, ţes ceaţa ridicată către orizont.

E atâta simplitate în frazele lungi, nesfârşite, parcă, ale cântecelor lui Strauss, o simplitate sub care se aşează straturi de măiestrie de compozitor şi orchestrator, încât simţi că scopul acestei muzici este să îţi plimbe o oglindă prin faţa sufletului, care nu îşi mai poate permite nicio mască. "Şi te dizolvi", aşa cum scria Philip Roth.

"Ultimele două cântece sunt atât de grele, de profunde, de încărcate emoţional, încât, pentru mine, sunt cele mai solicitante", îmi spunea o Anja relaxată, fericită, în interviul pe care mi l-a acordat după. Cu voce marmoreană, mereu omogenă, cu pronunţie perfectă şi cu complicitatea redutabilei Capele de Stat din Dresda, soprana ne-a luat pe toţi pe aripi şi ne-a purtat către marele Adevăr al muzicii. Pe mine, care am auzit-o din culise, rezemat de un practicabil şi încercând să îi disting glasul în lupta cu un puternic aparat de aer condiţionat, m-a dus departe, gravând o interpretare de referinţă. Aş fi nesincer, însă... Am un "şi mai departe"... Dar am fost fericit.

"Provocarea este să nu cedez eu în faţa unei asemenea emoţii şi să îmi amintesc că e datoria mea să trezesc emoţia în cei care mă ascultă. E atât de supraomenească muzica aceasta, încât îţi vine s-o cânţi, pur şi simplu, uitând de tehnică, de orchestră, de tot". Anja Harteros.

A fost ultimul interviu al unei zile care a început la Ateneu, unde Yefim Bronfman a fost de o punctualitate perfectă şi ne-a regalat cu jumătate de oră de conversaţie densă, însă nu lipsită de variaţiuni şugubeţe. De la muzică am trecut la desene animate, literatură, călătorii, pentru a sucomba amândoi (unul mai însufleţit decât altul) în vorbe despre vinuri şi mâncare. He's a foodie, I'm a foodie, too.:)

Un ceas mai târziu, la mezaninul hotelului Novotel, Franco Fagioli mi s-a dovedit alt gourmet. Mi-a povestit despre Baroc (nu doar muzică, ci şi mentalitate sau stare de spirit) cu voluptatea unuia care se înfruptă dintr-un platou cu bunătăţi. Asta e muzica pentru el, sursă de noi şi noi bucurii.

Din Simfonia Alpilor am mai prins doar zece minute de furtună montană şi potolire ai ei, din păcate şi cu nişte infime ezitări ale suflătorilor, care nu au afectat, însă, impresia de mare calitate şi omogenitate dată de superba orchestră germană. Am avut, însă, tot eventaiul de emoţii pe care l-am dorit în Vier Letzte Lieder. Muzica sublimată în poezie sau invers sau coborârea lină spre adâncurile mării, ale amurgului, ale nevorbirii.




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer