Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (07.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Fără nicio ezitare o spun: am avut cea mai pe gustul meu seară de Festival de până acum! Nebunia couture a Yujei Wang, revelaţia Michael Tilson Thomas şi frumuseţea aproape deşănţată a cântului lui Franco Fagioli. Dacă nu o iau pe rând, va fi talmeş balmeş. Deci:
 
Nu cred că se aştepta vreunul dintre noi ca Yuja să apară cernită în vreun sac negru, fără formă, fără fond. După rochia mini de la Festivalul Enescu 2013, aseară, înainte de a o aplauda în Bartok, am aplaudat-o în câteva fâşii azurii strategic dispuse, cu vedere maximă la picioarele despre care se scrie şi se comentează la fel de mult ca despre interpretările-i focoase.

Yuja Wang nu este doar un style icon, ci şi o pianistă pătimaşă, din care transpiră o forţă herculeană, atât de antitetică siluetei sale de top-model. Viteză, energie, furie, toate sunt atribuite pe care i le cunoşteam deja de la ediţia anterioară a Festivalului. Hater-ii, care i-au reproşat atunci performanţa mecanică în detrimentul feeling-ului, cred că şi-au muşcat buzele aseară, în partea a doua a Concertului nr. 2 pentru pian şi orchestră de Bartok, când a perlat aproape neverosimil de frumos şi de tandru, într-o fermecată întruchipare pe claviatură a visului.
 
Cele două bis-uri, oferite cu generozitate, două parafraze după Mozart şi Bizet, ne-au condus, nu o dată, în universul sonor de apartenenţă al jazz-ului şi au certificat ceea ce mulţi au constatat cu zâmbetul furişat în colţul gurii: "nebunia" artistică a Yujei e una dintre cele mai aşteptate stări ale Festivalului.
 
Nu mi-a plăcut prea tare Michael Tilson Thomas în prima parte. Mi s-a părut rigid şi scolastic, atât de departe de poetica gesticii unui Sir Simon Rattle, de pildă. Dar prima jumătate a întâlnirii a fost all about Yuja. În schimb, în partea a doua, m-a cucerit.
 
Aveam două versiuni de referinţă ale Simfoniei I de Mahler: cea de acum doi ani, datorată Filarmonicii din München şi lui Semyon Bychkov - când am şi auzit pentru prima dată lucrarea integral - şi una cu Los Angeles Philarmonic şi Gustavo Dudamel, pe care o ascult de fiecare dată când am nevoie de o injecţie cu energie. Le adaug, de aseară, ceea ce au reuşit să înfăptuiască muzicienii Orchestrei Simfonice din San Francisco, sub bagheta lui MTT.
 
Acolo unde Bychkov a fost burlesc, adică în partea a III-a, Tilson Thomas a avut o tristeţe tăinuită, chiar şi în cele mai zglobii pasaje klezmer. Acolo unde Dudamel a mizat pe coarda amplitudinii şi a forţei, adică în partea a IV-a, Tilson Thomas s-a dat jumătate de pas îndărăt, pentru a evidenţia contribuţia fiecărui compartiment în parte. Nu a sacrificat strălucirea, nu a făcut rabat de la copleşire, ci a colorat mai mult şi a conturat mai apăsat. Alămurile au sclipit cu sunet triumfal, percuţia a punctat excepţional, iar muzica atât de evocatoare, de cinematografică a lui Mahler (ce deosebire faţă de simfoniile ascultate anterior în Festival!) m-a făcut fărâmiţe şi m-a ridicat de pe scaun. Ceea ce am citit eronat ca gestică meschină în prima parte, s-a transformat la Michael Tilson Thomas în precizie matematică, dar şi în irumperi temperamentale, care, spre amuzamentul multora, i-au smuls inclusiv bagheta din mână (la finalul părţii I a Simfoniei)!
 
Cu sufletul plin, am plecat la Ateneu, la Catone in Utica, unde Max Emanuel Cencic nu a mai reprezentat o surpriză. Voce guturală, învăluitoare, frazare nobilă, dicţie remarcabilă. În schimb, nicio înregistrare nu te pregăteşte pentru sunetul aproape obscen de frumos al lui Franco Fagioli, un mezzo de o senzualitate ieşită din comun. Dacă nu era suficient, Franco îşi conduce glasul cu o voluptate şi o langoare care au darul de a-ţi reînvia decadenţa sclipitoare a Barocului. Filaje, demi-tente, diminuendo-uri şi înfloriri executate, parcă, din poignée, într-o uşurinţă deconcertantă.
 
Il Pomo d\'Oro, conduşi cu şvung de Maxim Emylyanchev, au fost sipetul preţios pentru un asemenea giuvaier.
 
Credeţi-mă, aş mai scrie, dar am o carte de lansat în doar câteva ore. ;-)

(Fragment din carte aici.)






 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer