Chemare. Răspuns. Şi apoi uitai de dialog. Unduirile aveau grijă să te înfăşoare într-un abur ceţos şi să te poarte în lumi în care zborul e singura lege. Apoi, deveneai o fiinţă neajutorată întinsă pe o iarbă uscată, cu capul strâns între mâini şi te uitai cu coada ochiului la lumea din jur. Şi sperai să vină cineva. Sau să nu vină nimeni. De teamă să nu fii destrămat. Erai o pânză fragilă, purtată de vânt prin toate apusurile şi revărsările de lumină. Îţi doreai să te confunzi cu un arbore şi să priveşti aplecările instrumentelor care te căutau. Şi îţi doreai să nu fi găsit, ca să mai priveşti. Deşi ceva din tine îţi spunea că ar fi atât de drăguţ să înveţi să zbori. Singur. Ascultând tremurul vocii născute din mângâierile baghetei. Făceai parte dintr-un dans, creat de o absenţă, de o dispariţie. Nu dansai singur. Erai împreună cu mii de alte prezenţe cu miros de ploaie care se abţin să dea drumul furtunilor.
Făceai parte dintr-o altă carte, cu trei capitole (Allegro-Andante-Vivace non troppo). La sfârşitul acestor capitole, ştiai sigur că vei muri. Vei muri odată cu ultimul acord. Şi vei deveni amintirea a ceea ce ai fost. Se va spune despre tine că ai fost un abur, o pânză fragilă, un arbore, un dans, o ploaie, o clipă. O clipă. Şi apoi se vor dilua şi amintirile. Şi îl vei căuta toată viaţa pe acel Brahms care te-a învăţat să zbori cu ochii închişi.
În partea a doua a concertului, Mahler mi-a spus că are şi el ceva pentru mine. O Simfonie nr. 5 în do diez minor. Un alt zbor. Simţeam lumi sparte şi felul în care notele evadau. Lumini care străpungeau oglindirile apelor. Printre ruine, vedeam o siluetă care plutea deasupra cărămizilor zdrobite şi întorcea capul spre mine. Şi mă chema. Şi eu alergam spre ea şi treceam prin umbre, prin oglinzi. Şi părul flutura, îndemnându-mă să mă întorc. Dar trebuia să aflu ce mă aşteaptă la capăt. "Ce e dincolo?", strigam. Dar umbra nu răspundea. Nu răspundea. Când în sfârşit am ajuns la capăt, silueta a început să râdă. M-am speriat puţin. Şi am început să plâng. Am auzit viorile care mă salvau. Dar erau dincolo de capăt. Şi eu acolo trebuia să ajung. Când am trecut dincolo, am intrat într-un alt timp. O lumină puternică m-a izbit şi m-a făcut să resimt tristeţea sfârşitului. Atunci, silueta a dispărut. Şi ruinele. Şi acel dincolo etern. Din această călătorie, nu am reuşit să rămân decât cu o vibraţie care reuneşte toate clipele.
Am strâns-o bine de tot în palmă.
Şi am închis-o în mine.