Filarmonica din Sankt Petersburg mi s-a părut într-un vădit crescendo faţa de seara anterioară, cu o Simfonie a zecea de Şostakovici masivă ca un tab şi persiflantă ca o limbă ascuţită. Probabil, undeva, orchestra a păstrat în genomul ei originar această muzică pe care a cântat-o la prima ei audiţie absolută, în 1953, cu legendarul Evgheni Mravinski la pupitru.
Yuri Temirkanov rămâne un aristocrat al baghetei, fără spectacol corporal, ci cu ştiinţă, eficienţă şi instinct. Prezenţa lui e ca o eşarfă de mătase sub un guler scrobit de cămaşă: discretă, tradiţională, în niciun fel stridentă, dar nespus de elegantă şi mereu actuală. Temirkanov nu-ţi ia ochii, ci îţi seduce urechile.
Valery Sokolov a cântat arhetipalul Concert pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski aproape surprinzător pentru mine. Modern, extrem de liber, cu îndrăzneală. Interpretarea lui, departe de a fi canonică, a avut vigoarea tinereţii şi curajul de a fi altfel. Mi-amintesc de, cred, cea mai recentă interpretare a acestui Concert în Festival: Vadim Repin - Israel Philarmonic Orchestra - Zubin Mehta, în 2011. Bravura lui Repin şi execuţia lui Mehta s-au întâlnit într-un rezultat rece şi corect. Valery Sokolov nu a ales acelaşi drum, iar varianta sa (care poate să nu fi plăcut puriştilor) a avut ceva mai mult suflet.
Că veni vorba de suflet, se vede foarte frumos prin ferestrele lui Roger Norrington. Până acum câţiva ani, se întrezăreau casele lui Michael Tippett şi Edward Elgar, asaltate de peisajul de ţară tipic englezesc. Mai bine de douăzeci de ani, Sir Roger a locuit într-o locuinţă victoriană de film, pe care a vândut-o acum ceva vreme pentru o sumă ameţitoare. Acum, prin ferestrele sale se vede marea, în Devon, la mai bine de două ore de Londra. Prin ferestrele sufletului său se vede un om liniştit, un lord care şi-a încheiat toate răfuielile cu viaţa (şi viaţa nu l-a iertat deloc!) şi care înaintează spre senectute cu pas domol şi inima senină. Cel care s-a luat la harţă cu vibrato-ul, care a vrut să cureţe nu doar muzica barocă şi post-barocă, dar şi modernitatea timpurie (Mahler inclusiv) de emfaza a ceea ce numeşte el "supraîncărcare" nu mai are, astăzi, nicio încrâncenare. Orchestrele îl cheamă, îl solicită şi cântă după cum îi cunosc tipicul. Non-vibrato, curat, aseptic. Cui îi place, bine. Cui nu, are o întreagă lume muzicală la care să se întoarcă. I se reproşează descărnarea de emoţie. Replică fără patimă că emoţia stă în simplitate. I se reproşează că dirijează prea repede. Răspunde amuzat că a dirija lent, largo, grandios e semn de grandomanie. Dar totul e cu zâmbet şi fără crâmpei de demonstrativitate. Revoluţionarul de acum jumătate de veac e, astăzi, un senior aşezat, care se bucură de fiecare zi în sau în afara muzicii.
"Ce avantaje ai atunci când eşti Sir? Obţii întotdeauna cea mai bună masă la restaurant. Dar o şi plăteşti dublu". Sir Roger Norrington