Simfonia în si minor H 661 (C.P.E. Bach) l-a adus pe nori, alături de noi, pe Sir Roger Norrington care, plutind deasupra scenei, ne-a împăturit cu grijă notele şi variaţiunile dăruindu-le abia născute, decojite de întuneric. Ne-a trimis să cunoaştem marea şi zgomotele ei lăuntrice. Ca nişte evadări, simţeam cum trupul este traversat întreg, fără milă, de sute de tăişuri de lumină, care te înălţau şi te confundau cu statuile ce păreau născute odată cu lumea.
Concertul pentru vioară şi orchestră în Mi Major BWV 1042 (J.S. Bach). Şi Sarah Nemţanu. Le-am spus mâinilor mele să se îmbrăţişeze tăcute. Le-am şoptit ochilor mei să viseze şi să lucească, dacă aşa vor ei. Capului meu i-am spus să stea rezemat, să nu obosească, pentru că trebuie să prindă din zbor toate notele şi culorile. Sufletului meu i-am vorbit despre lumină şi i-am spus să o absoarbă şi să o închidă în el, ca să pot să mă hrănesc în zilele cu nori trişti. Picioarelor mele amorţite, le-am spus să uite că există. Măcar cât durează vizita lui Bach. Atât, măcar. Şi m-au ascultat toate, supuse, desprinzându-se de mine, îmbrăţişând muzica, oferindu-se întregi luminii.
Simfonia în Fa major Dissonante F67/BR C2 (W. F. Bach) a stins o stea din sală care voia să moară. Însă alte mii de stele au continuat să trăiască, aprinse de dansul viorilor...
Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor BWV 1041 (J.S. Bach) ne-a prezentat-o pe Deborah Nemţanu într-o rochie neagră, care părea că poartă întregul întuneric al cerului din noaptea aceea. Ca un mesager îndepărtat, şi-a lăsat vioara să vorbească uşor, senin, lăsând apoi Simfonia în si minor H 661 să ne arate dispariţiile, căutările tuturor sufletelor. Am simţit un miros de frunze uscate şi umede. Un vânt care te face să închizi ochii şi să zbori. Am simţit întunericul unui colţ în care lumânările pâlpâie.
Şi tocmai atunci când Concertul pentru 2 viori în re minor BWV 1043 ne-a învăluit cu dialogurile lui fermecătoare, Sarah şi Deborah ne-au zâmbit şi ne-au dezvăluit alte taine ale lui J.S. Bach. Vedeam cerul scurgându-se într-o ceaşcă de porţelan. Iar păsările deveneau tuşe de creion negru. Şi lăsau în urmă firmituri de cărbune. Sir Roger Norrington s-a întors de la tronul său şi ne-a privit, parcă îmbrăţişându-ne cu fiecare zâmbet.
Şi m-am simţit fericită în noaptea lui 11 septembrie 2015. Pentru că Bach a venit pe timp de ploaie. Şi pentru că vreau să cred că am fost singura care a urmărit stingerea beculeţului din sală. Şi pentru că am stat pe scară. Ca şi cum aş fi fost pe treptele unui templu.