Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (14.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pun pariu că, în seara asta, Sala Palatului va fi şi mai... aerisită ca ieri. E clar că ne lipseşte antrenamentul în opera non-italiană sau non-franceză a secolului XX.
 
Trei sferturi din libretul Elektrei reprezintă echivalentul expresionist de la începutul modernităţii al serialului Spartacus din zilele noastre. Fâşii de carne supurândă, vane de sânge răsturnate în noroi, blesteme, scrâşnete şi coşmaruri, oase frânte, imprecaţii şi urlete, răzbunări şi amoruri incestuoase. Pentru o poveste care a luat din mitologia greacă doar personajele şi trama şi care s-a înzestrat cu toate excesele tipice perioadei de creaţie, Richard Strauss a compus o muzică intempestivă, vehementă, la limita isteriei. Ca să fie treaba treabă, a încredinţat-o unei orchestre gigantice, strivitoare, iar rolurile (mai ales triada feminină) le-a împins în pragul... nodulilor pe coardă.

Dincolo de sonorităţile (încă) atât de noi pentru mulţi, concertul cu Elektra în varianta Bayerische Staatsoper a fost una dintre cele mai remarcabile seri ale Festivalului şi a reuşit să îi surprindă plăcut pe mulţi dintre cei care, la început, înaintau prudent pe culoarele Sălii Palatului, temători de întâlnirea cu muzica unui compozitor injust trimis în cabinetul de curiozităţi. Corect, Elektra nu e rampampam-rampampam, recitativ, arie, cantilenă, cabalettă, duet, ansamblu. Nu pleci fredonând nimic. Nu ai ce să ţii minte ca să recunoşti şi data viitoare când (dacă) vei mai asculta. Ai, însă, un diluviu de muzică arhitecturizată cu ştiinţă psihologică uriaşă, o partitură cinematografică, aproape, în care intensităţile frizează paroxismul, orgia, demenţa. Un aparat instrumental colosal, un cor cu intervenţii minime şi câteva personaje principale, care, în nebunia lor (generală şi particulară) traversează arcul temporal de doar câteva ore.
 
Eroina titulară are în jurul ei trei sateliţi, alături de care conturează episoadele distincte ale acţiunii. Restul membrilor distribuţiei sunt doar accesorii care sporesc efectul dramaturgiei. Elena Pankratova, pe drept cuvânt, a ridicat sala în picioare. O fizionomie ce amintea de o Birgit Nilsson tânără, cu rotunjimi acolo unde marea vikingă avea triunghiuri, cu o ţinută suverană, elegantă. Chiar dacă, în libret, Elektra e o ciumăfaie sinistră, acoperită de trenţe şi cu chip sălbatic, Pankratova i-a conferit nobleţe, maiestate, ca unei adevărate fiice de rege. Asemănarea cu Birgit Nilsson s-a oprit la figură. Vocea nu e o lamă de oţel, ci, mai degrabă, o teacă mătăsoasă din care se iţeşte, la nevoie, un tăiş sclipitor. De unde am stat eu, orchestra a acoperit-o nu o dată, dar pun acest fapt pe seama acusticii nefaste. Elektra e un rol care stoarce din interpreta lui tot, vocal şi psihologic, o încercare de pe urma căreia provocarea e să ieşi cu gâtul intact şi cu minţile nezgâlţâite. Pankratova a dominat scena, de la un capăt la altul al lucrării (personajul ei e prezent aproape tot timpul). Nu doar cântăreaţă, ci şi personaj, soprana a simulat abandonul (în faţa destinului, a muzicii şi, în final, a raţiunii). Dansul hipnotic din final, acea muzică sardanapalică, climactică, în care Elektra moare, a trecut prin ea şi a consfinţit o performanţă scenică veritabilă.
 
Klytemnestra lui Agnes Baltsa a fost, vocal, exact ceea ce mă aşteptam: un cvasi-parlando continuu, din care se ridicau când şi când limbi de foc, rezidururi ale unei voci care frumoasă n-a fost niciodată, dar specială şi imediat recognoscibilă da. M-aş fi aşteptat la o mai apăsată conturare a lunaticei regine. Rolul este, interpretativ vorbind, unul teribil, care, dacă îl cânţi la amplitudinea lui, "te sleieşte cât două Carmen la un loc" (Regina Resnik, una dintre cele mai autoritare Klytemnestre ale istoriei). Hohotul ei la auzul veştii despre moartea lui Oreste nu mi-a îngheţat sângele în vine şi, în general, caracterizarea a fost una destul de exterioară. Dar, pe de altă parte, o vedetă, veterană a Concursului Internaţional "George Enescu", una dintre marile Santuzze ale contemporaneităţii, merită întotdeauna aplauzele publicului.

Nu m-am dat în vânt după Anne Schwanewilms în Chrysothemis. Dincolo de o asemănare frapantă cu Karita Mattila, mi s-a părut depăşită de ţesătura acută a rolului, iar unele note extrem-înalte au fost, dacă nu ratate, în niciun caz ideale.

René Pape a dat proba clasei şi eficienţei vocale în relativ scurtul rol al lui Oreste. A doua prezenţă consecutivă a basului german în Festival mi s-a părut mai concludentă şi lui favorabilă decât prea personala (pe gustul meu) tălmăcire a părţii de bas din Requiem-ul de Verdi.

Bravo pentru orchestră, bravo pentru membrii Corului Academic Radio şi bravo pentru Sebastian Weigle, care, cu toată gestica lui arborescentă, a condus echipajul prin apele furtunoase, negre, pline de genuni ale muzicii lui Strauss.

Nu pot spune bravo şi pentru partea tehnică, acea parte care ne-a oferit o subtitrare cu bâzdâci, exact în momentele cheie ale acţiunii. Frenetica lucrare, însă, a meritat tot efortul.





 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer