Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (15.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Toată lumea e în drum spre David Garrett în timp ce scriu Jurnalul de astăzi, toată lumea va fi cu ochii pe David Garrett când Jurnalul va fi publicat şi distribuit, toată lumea va vorbi numai despre David Garrett în drumul de la Ateneu la Sala Palatului, iar apoi Ceaikovski îl va eclipsa pe Garrett (sper). Aşadar, însemnările de azi nu se nasc sub cea mai binevoitoare stea, exact azi, când voiam să scriu ceva despre şi în genul:
 
Frica se furişează, reţinerea e mare, muzica e grea, aşa se întretaie părerile, cu zâmbet în colţul buzelor şi cu neîncredere în ochi, "rezistăm cât om putea", "aoleu, nu e cu pauză?", locuri libere berechet, orchestra e pe scenă, corul e pe scenă, dirijorul e pe scenă, stană de piatră, doi spectatori întârziaţi se furişează, Leo Hussain îi simte cu o coadă de privire, aşteptarea nu dă voie muzicii să înceapă, ce să înceapă, ăsta nu e început, e irumpere, Martin Volle e colosal, la propriu şi la figurat, şi urlă la lună, Cosmin Ifrim nu-l scapă din ochi pe dirijor, Arnold Bezuyen îngroaşă apăsat, de parcă ar mai fi ceva de îngroşat în muzica asta, Evelyn Herlitzius pare bântuită de dodecafonici demoni, încep primele dezertări, din flancuri încep să şopăie spre ieşire cupluri, cupluri, Maria Jinga e fâşneaţă, Martin Winkler excepţional, Volle delirează luni de sânge, soldaţii sunt, parcă, din alt film, muzica reinventează noţiunea de muzică, Hussain nu (se) lasă, Herlitzius se iubeşte dezarticulat şi mecanic cu Marius Budoiu, orchestra cântă ceva, soliştii altceva, corul se aşază ca un al treilea strat, rezultatul e straniu şi hipnotizant, hipnotizat priveşte şi Volle, deci nu vede cum se mai tupilează nişte spectatori, Valentin Vasiliu şi Şerban Vasile îşi cântă părţile lor de parcă ar fi greşit sala de concerte, Herlitzius ţipă un cântec de leagăn către un copil absent, Volle, posedat complet, o ucide pe infidelă, Winkler s-a pierdut în albumine şi cărnuri de oaie, sângele se transferă dintr-o minte într-alta, ca să iasă la suprafaţă pe un luciu de lac, în pupile de copii, în refrene albe şi să îngheţe în frisonul final, neîncălzit de aplauze, de ovaţii pentru o distribuţie excelentă, pentru doi solişti implicaţi visceral în drama ţicnită şi strident de tristă, pentru o orchestră care nu a mai cântat niciodată această lucrare şi pentru un dirijor care s-a înhămat sisific la o asemenea încercare, deci sângele rămâne viforât şi speriat, că rar mi-a fost dat să trăiesc o poveste atât de puternică spusă pe o asemenea limbă. Eu. Tu. Cei care am stat până la sfârşit la Wozzeck.




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer