Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (17.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Oare câte mii de minţi voi ultragia dacă voi spune că eu nu m-am dat în vânt după Filarmonica din Viena? Alo, băiatule, mii? Dar exact câtă lume ai senzaţia că citeşte tribulaţiile tale? Poate că vor fi mii de aici înainte, pentru că toţi te vor ţine minte drept "ăla care nu s-a dat în vânt după Filrmonica din Viena"... Să mă explic.

Nu ştiu din ce motiv Semyon Bychkov a decis să repete în programul de aseară Simfonia nr. 44 de Joseph Haydn. Nici nu cred că mai este atât de relevant, odată ce a fost filigranată ca o broşă fină, delicată ca un porţelan, plăcută ca un ceai în prag de înserare.
 
Valentina Naforniţă are tot ce îi trebuie pentru a deveni nu doar o foarte mare cântăreaţă, ci şi o vedetă în toată puterea cuvântului: voce care s-a îmbogăţit în armonice, în culori, în rotunjimi, bun gust în frazare, în pronunţie, pe de-o parte. Pe de altă parte, are stil, are prezenţă, are frumuseţe, distincţie, deci stofă de preţ. Cele 7 cântece pe versuri de Clément Marot de George Enescu au un parfum franţuzesc fanat ca amintirea strecurată într-o eşarfă de mătase, un farmec ce ţi se furişează pe dinăuntru fără putinţă de a i te împotrivi. Eu, recunosc, consider cântecele enesciene nu numai una dintre cele mai frumoase compoziţii scrise de acesta, ci şi unul dintre exemplele care insuflă viaţă lied-ului, specie adesea surghiunită la periferia preferinţelor de o parte a publicului care reclamă mai mult spectacol, mai multă bravură.
 
Aşa cum cred că am mai spus-o, Sala Palatului nu complimentează vocea umană, cel puţin nu din loja în care stăteam eu ieri. Am auzit-o pe Valentina la ambele repetiţii din stal şi am simţit-o mai prezentă. Îi doresc ca viitoarele interpretări ale seriei de lied-uri să îi aducă îndrăzneala de a le colora şi mai mult cu personalitatea ei.
 
Simfonia nr. 3 de Brahms a avut un summum al intensităţii în partea a treia, instantaneu recognoscibilă, redată sensibil şi fără exagerări de Semyon Bychkov. Şi totuşi, nu am putut scăpa de senzaţia unui concert de rutină, unul în care legendara orchestră se rodează pentru o provocare mai mare cândva, în viitorul apropiat. Să fim bine înţeleşi: concertul a fost BUN. Cu toate acestea, desprinderea (mea, cel puţin) nu s-a înfăptuit, iar câteva scăpări în compartimentul suflătorilor (inclusiv cornul francez în partea I) mi-au ridicat doar o sprânceană, nu şi spiritul.

À propos de sprâncene, mimica lui Semyon Bychkov e o muzică în sine, şi asta mai ales în "Nimrod", bis-ul lui fetiş. Deşi cele patru minute şi jumătate de geniu îmi bat la uşa celei mai ascunse camere a sufletului, nici măcar aici nu am plecat pe urmele frazelor ample ale coardelor, ci am rămas prizonier în loja mea, concentrat pe minute, pe becul roşu al camerei şi pe anunţul concertului de azi.

A, mint, am vagabondat cu bucurie prin hăţişurile intelectului la interviul cu Semyon Bychkov! Ce lecţie de fineţe, de acuitate, de poezie, de empatie! Concertul meu personal a avut loc cu o oră înainte de concertul de pe scenă.




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer