Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal de meloman grăbit şi jurnalist fugărit (20.09.) - Festivalul Enescu, 2015


Marius Constantinescu

septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vezi că se pregăteşte tema la vioara I!
4, stai pe viori, te rog. 7, să îmi dai un prim-plan cu concert-maestrul.
Lemne, în curând!
Cine vede lemnele bine? Mişu, tu!
Combinaţie de alămuri cu talgere!
Hai, 5, eşti, cu trans înapoi, dinamic!
Aşa, cu macaraua e cel mai bine...
Să ştiţi că şi generalul de la 9 e bun, cu un trans lent înainte.
Ok, Bengi, te bag! Carmen, pregăteşti un gros-plan bun cu dirijorul şi lărgeşti pe frază, da?
Dacă vă interesa, să ştiţi că a început partea a IV-a.
Roberto, compuneţi cadrul frumos. Doru, du-te pe detaliu de flaut. Mai panoramează stânga puţin. Perfect.

Îmi imaginez că în turnul de control al unui mare aeroport se mai trăieşte cu doar câteva perechi de ochi multiplicate în câte e nevoie. Cu atenţia împărţită în mod egal la unul, două, nouă monitoare, care, fiecare, îţi arată altceva, iar al zecelea îţi urmează, cuminte, degetele care apasă sigur pe butoane. Am văzut ultimele două părţi ale Simfoniei a VII-a, Leningrad, de Şostakovici, în car. Aici este regatul strâmt şi cu aer condiţionat în reprize al celor care controlează o transmisiune de la un capăt la celălalt: regizor de emisie, cititor de partitură, realizator. De aici pleacă, nevăzute şi prompte, circuite şi comenzi spre cei nouă cameramani răspândiţi în sala de concert. Răspândiţi? Nici vorbă! Aşezaţi fiecare strategic cât să acopere toate compartimentele unei orchestre de peste o sută de oameni, dirijor, public, ambianţă generală. Profesionişti care, la rândul lor, au ani şi ani de rodaj pe concerte simfonice, nu bâjbâie când li se spune să caute clarineţii sau violele, care, ei înşişi, văd prin al treilea ochi al camerei compoziţii care fac dintr-un aparent obişnuit concert un adevărat spectacol vizual. Cu o privire ce sfidează logica, jumătate în note, jumătate în monitoare, cititorul de partituri trebuie să anticipeze mereu, cu câteva secunde, ce a inventat compozitorul pe portativ, pentru a-i comunica regizorului pe ce să taie. Iar acesta... Acesta pianotează pe butoanele aferente fiecărei camere, fără să-şi privească degetele, simţind muzica, decupând orchestra în cine cântă şi cine se pregăteşte, punctând cu vorbe puţine şi eficiente. O asemenea concentrare exclude bruiajul, dar nu şi câte-o glumă sau, ca aseară, câte o fracţiune de secundă de "măi, cum mai cântă ăştia!" Eu, azi, nu scriu despre performanţa muzicală, ci despre cea umană şi artistică de care se fac responsabili colegii mei, cei mai buni pe care îi cunosc pentru aşa ceva.

Am asistat la repetiţia orchestrei Concertgebouw cu Andris Nelsons suficient cât să hălăduiesc în preajma unui organism uriaş, făcut din miriade de sensibilităţi distincte, adunate într-una singură. Cred că am mai scris similar şi despre Filarmonica din Berlin... Am senzaţia, voi să îmi confirmaţi, că Simfonia Leningrad a fost unul dintre coloşii sonori ai acestui Festival.

Ultimul interviu: Janine Jansen. Frumoasă, simplă, cu un zâmbet care-i aureşte ochii şi care parcă luminează tot cadrul nostru în clar-obscur cu insule minime de culoare. Şi-a lăsat Stradivarius-ul din 1727 pe jos, lângă o masă, în penumbră. Parcă aş sta de vorbă cu un top-model despre Vivaldi, Bartok, emoţii, a uita pe scenă, a te împrieteni cu vioara şi a te sprijini pe ea, aşa cum şi ea contează pe tine.

La lansarea de CD a Alexandrei Dariescu, după recitalul susţinut cu Ad Libitum la Sala Mică a Palatului, am rememorat, în penultima zi de Festival, oglinda ei de acum doi ani. Atunci, Alexandra se prezenta pentru prima dată în faţa publicului din România la un asemenea nivel, în compania Filarmonicii Regale din Londra, dirijate de Andrew Litton. Mă bucur că, de atunci, drumul ei prin industria muzicală britanică a avut borne sigure şi gratificante. Mă bucur şi că a devenit o constantă a Festivalului Enescu.

Ultima prezentare în Piaţă. Orchestra Sinfonia Bucureşti, Florin Totan şi Ştefan Cazacu, remarcabil în Haydn. Partea a doua din Simfonia a VII-a mi-aduce instantaneu aminte de ultimele minute din The King's Speech. Am prizat intens Mahler, Şostakovici, Ceaikovski, Rachmaninov în ultimele săptămâni. Cum de uitasem de Beethoven?

Cineva a strigat, la sfârşit, după ce mi-am luat rămas bun, "bravo, Marius!" Mulţumesc.

Să nu vă aud că azi e ultima zi a Festivalului. Festivalul durează în noi cât îi dăm voie. Ne vedem diseară.




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu, 2015


0 comentarii

Spacer Spacer