Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Island

Insule în derivă - The Island


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Despre moartea iminentă a cinematografului popular se vorbeşte de mult (cam de la naşterea lui), deci hai să nu fim prea apocaliptici la ora asta: dacă nu s-a întîmplat pînă acum, e foarte posibil să se mai amîne un pic. Dar hai să nu fim nici nedrepţi - să recunoaştem că, dacă nici în viitorul apropiat nu se va întîmpla nimic, nu va fi din vina lui Michael Bay. El a încercat. În filme ca Bad Boys, The Rock, Armageddon şi Bad Boys II (realizate sub supravegherea producătorului Jerry Bruckheimer), el a redefinit filmul de acţiune ca pe o subspecie a filmului porno - ceva care te prinde fără să te captiveze, te ţine fără să te intereseze şi te excită fără să te trezească, ceva dezmăţat, dar nu şi jucăuş, glumeţ şi totuşi lipsit de umor, exploziv şi totuşi necathartic.

Nu mă înţelegeţi greşit. Consider că opera lui Bay e una profund personală şi că Bad Boys II e filmul unui autor aflat la maturitate: e filmul în care Bay se apropie cel mai tare de unul dintre idealurile sale - acela de a distruge, în decursul unei singure urmăriri, mai multe maşini decît orice precursor; conţine cea mai curată expresie a umorului său - un cadru cu doi şobolani care fac sex; şi este filmul în care Bay reuşeşte să concentreze o întreagă viziune, un fel de a gîndi, în cîteva cuvinte - cum face Thomas Hardy în Jude neştiutul, atunci cînd îl pune pe erou să se roage, să cheme în ajutor un înger, şi ne indică scurt că "nu veni nimeni" - "nimeni nu vine niciodată". La Bay, indicaţia este: "Toată lumea să tragă în toată lumea!".

Ceea ce nu te pregăteşte pentru primul act din The island - o jumătate de oră de SF intelectualist, oarecum retro, vag psihedelic şi uşor rizibil. Personajele trăiesc într-un fel de clinică hi-tech amenajată sub pămînt, poartă treninguri albe şi răspund la nume ca Lincoln Şase-Echo şi Jordan Doi-Delta. Sînt supravieţuitorii unui misterios dezastru în urma căruia întreaga planetă - cu excepţia unei insule paradisiace - a fost contaminată şi acum trăiesc sub cea mai strictă supraveghere medicală (nu sînt lăsaţi să-şi aleagă singuri mîncărurile şi băuturile, nu sînt lăsaţi să se atingă), aşteptînd să cîştige la loterie - sistemul ales de conducere pentru a stabili ordinea în care oamenii vor intra în posesia locurilor ce-i aşteaptă pe insulă. Nu se înţelege ce rost are sistemul ăsta, dar nimeni nu caută să înţeleagă; toţi sînt cuminţi şi lipsiţi de curiozitate - cu excepţia lui Lincoln Şase-Echo (Ewan McGregor), care, după trei ani petrecuţi acolo, începe să suspecteze şi să iscodească. Şi astfel descoperă că nici el, nici tovarăşii lui nu sînt oameni. Sînt clone - copii ale unor VIP-uri de afară, poliţele lor de asigurare, rezervele lor de organe. Nu există nici o contaminare - această amintire comună le-a fost implantată clonelor o dată cu cele cîteva amintiri individuale despre bunicuţe şi biciclete din copilărie. Şi nu există nici o insulă - tot ce cîştigi la loterie este un loc pe masa de disecţie.

Pe de altă parte, tot nu înţeleg ce rost are sistemul ăsta: nu e o şaradă cam laborioasă şi costisitoare, dat fiind faptul că victimele sînt oricum docile, teoretic incapabile de revoltă? Dacă tot poţi să le implantezi orice amintire, de ce nu le implantezi una în care descoperă încîntaţi - sau află de la bunicuţa - că scopul lor suprem în viaţă este să fie ascultători, să bea şi să mănînce ce le spune nenea doctorul şi să fie tăiaţi de Crăciun? Şi, fiindcă veni vorba, cum se face că eroul şi prietena lui (Scarlett Johansson) continuă să-şi folosească numele de Şase-Echo, respectiv Doi-Delta, atunci cînd fug în lume, fără să realizeze că pe majoritatea oamenilor nu-i cheamă aşa? Aşa-i striga pe ei bunicuţa? Pe de altă parte, ce rost are să iei la bani mărunţi un film construit pe vechea premisă (pe care ai fi zis că Discovery a reuşit s-o demoleze) că dacă te clonezi obţii un individ exact ca tine, de vîrsta ta şi, eventual - vorba lui Woody Allen din Sleeper -, gata îmbrăcat în costum?

Island n-are minte, dar, cel puţin în prima parte, speră că, dacă e bine-crescut şi se abţine de la explozii, o să-i crească una - un exerciţiu de autoprivaţiune, de amînare a satisfacţiei, care-l face unic în opera lui Bay. Sigur, mai e şi Pearl Harbor, dar acolo n-avea de ales - era obligat să stea după fundul japonezilor pînă cînd se hotărau să atace; abia după aceea îşi putea permite să se destrăbăleze - stînd (foarte la propriu) după fundul rachetelor japonezilor. Island nu atinge vulgaritatea aceea: în cursul marii sale urmăriri nu sînt distruse destule maşini (deşi Bay îşi dă silinţa: îl pune pe Şase-Echo să arunce pe autostradă cu osii de tren); nu există sex între şobolani (numai între clone, dar nu vreţi să aflaţi cum e); nu toată lumea trage în toată lumea. E unul dintre filmele lui minore. Dar măcar se termină frumos, cu toate clonele ieşite la lumina zilei, împrăştiindu-se pe coline în treningurile lor albe. Asta e o altă specialitate de-a lui Bay: poemul cu care poţi să vinzi produse electro-casnice.



 Toate articolele despre Island


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Insula-n coaste - The Island, Cătălin Matei
 The Island - O insulă orwelliană într-un ocean de acţiune, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer