În epoca i-style, ascultă muzică pe casete de-a dreptul antice. Vrea să îşi ia câine, rasă variabilă în funcţie de cetăţeanul cu care discută problema. Vrea să se mute singură în apartament, nu contează că e cam mare pentru ea. Vrea să doarmă, nu poate, dar nu prea se întreabă de ce.
Când primeşte cadou o rochie care îi place, emană la fel de multă bucurie ca un cortegiu funerar. Are precepte morale juste, dar atunci când le susţine are ceva din "farmecul" de orator al lui Iohannis. Rigiditatea se menţine şi în relaţia cu cei doi prieteni apropiaţi, un tip şi o tipă care, dincolo de confuzii şi mici ţăcăneli, emană căldură şi oarece pofte (portretele lor ne asigură că Ana Lungu ştie că creeze personaje empatizabile atunci când e cazul).
Desigur, Cristiana e un om cu severe nevoi de afectivitate, urmare nocivă a unei relaţii cu părinţii pe care o ghicim, din portretele intens caricaturizate ale celor doi (oleacă prea intens pentru un bun-gust cinematografic), a fi fost cât se poate de nocivă.
Desigur, Cristiana trăieşte intens deruta contemporană a tânărului care a bifat liceul, a bifat facultatea, aproape că a bifat şi doctoratul, and now what? Ada Milea aşază speţa în versul şi ritmul potrivite.
Desigur, filmul ne arată parte din paşii pe care Cristiana îi are de făcut pe un posibil drum al maturizării. Secvenţa finală, un joc adevăr sau provocare între 5 amici, e o bună metaforă a întregii pelicule, în care 80 de minute de enunţare şi înţelegere a adevărului lasă loc pseudo-provocării de pe urmă.
Dar, dincolo de toate astea, filmul livrează un mesaj teribil. Nu atât un mesaj, cât un portret. Portretul omului care este fără să existe. De ce trăieşte Cristiana? Care rostul apariţiei ei în joaca numită viaţă? Ce emană ea? Ce oferă ea? Ce primeşte ea?
Neştiinţă, necunoaştere, lipsă de instinct, lipsă de educaţie, lipsă de noroc, toate la un loc sunt surclasate de uluitoare lipsă a oricărei pofte de a inspecta ceea ce numim viaţă. Fiecare om este într-un fel sau altul, are unul, două, zece atribute, care mai luminos, care mai întunecat. Cristiana e omul fără însuşiri. Între ea şi exterior, oricum am defini şi privi acel exterior, nu se face nici un schimb.
Idă e României cinematografice (filmele nu încap comparaţie, personajele, da), Cristiana e reprezentanta unui tip uman pe care nimic, dar absolut nimic din văzutele şi nevăzutele care ne înconjoară nu pare să-l mişte în cel mai mic fel. E poate cea mai neliniştitoare veste pe care imediatul (oh, da, în ciuda câtorva scurte derapaje înspre artificial, mai ales la nivelul dialogului, filmul e cât se poate de realist!) ne-o poate oferi.
Apropo, cum se cheamă intervalul fără de viaţă dintre naştere şi moarte?